Cînd aud vreo năzbîtie difuzată de Ostankino, nu mă mai repăd să dau vina pe incubatorul de «utki» din Kremlin, ci încerc a mă dumeri de unde s-a luat picătura de adevăr ce le-a oferit ocazia zeloșilor dezinformatori să mai răstoarne o căldare cu zoi în capul nostru. După un oarecare antrenament am ajuns nu numai să detectez izvorul oricărei minciuni, ci și să prezic ce măscăreli vor debita în viitorul cel mai apropiat jurnaliștii moscoviți. Mîine-poimîine, bunăoară, e de așteptat o informație referitoare la discriminarea evreilor din Chișinău. Iată cum am ajuns la această concluzie.
Am un vecin, pensionar, om de treabă și săritor la nevoie, dar bănuitor pînă la refuz. Depistează atentatul la onoarea și bunăstarea consîngenilor lui chiar și acolo unde s-ar părea că nu are de unde se lua asemenea diversiune. Mai țineți minte acea zi de vineri, în care Chișinăul a rămas fără energie electrică? După careva habă cauzată de șoc unele sectoare ale orașului au fost asigurate cu lumină chiar în seara aceea, iar altele au fost nevoite să aștepte și sîmbătă. Pe parcursul conectării la noua sursă de curent s-a mai iscat pe alocuri și cîte un defect. Și a fost să se întîmple ca un panou de distribuire a curentului să lase fără lumină o parte a blocului nostru. Vecinul meu a ieșit afară, și-a purtat privirile pe la toate etajele, a calculat ale cui geamuri sînt luminate și în curînd l-am auzit explicîndu-le cîtorva locatari adunați în jurul lui:
— Vedeți ce fac naționaliștii? Au hotărît să ne lase fără energie electrică. Uitați-vă la etajul meu. Cine trăiește în apartamentul din stînga? Un moldovean. Lumina arde? Arde. Iar acum uitați-vă la fereastra din mijloc. Cine trăiește acolo? Un evreu. Lumina arde? Arde. Da ia uitați-vă la fereastra apartamentului din dreapta. Arde lumina? Nu arde. Dar cine trăiește acolo? Eu, un biet rus. Ați văzut? Cum se cheamă asta, dacă nu discriminare?
Ascultătorii au încercat să-l convingă că e vorba de o simplă coincidență, că mai stau fără curent și alți gospodari, însă el și-a continuat raționamentul.
— Ziceți că-i întîmplare? N-aș zice. E destul să coborîm cu un etaj mai jos și devine clar că nu-i așa. Cine trăiește în apartamentul din stînga? Un ucrainean. Lumina arde? Arde. Cine trăiește în apartamentul din dreapta? Un moldovean. Lumina arde? Arde. Da ia uitați-vă la fereastra apartamentului din mijloc. Arde lumina? Nu arde. Cine trăiește acolo? Clar lucru, un rus!.. Veți zice că la etajul de deasupra mea toți locatarii sînt moldoveni și totuși unul nu are lumină. Da, așa este, dar care n-o are? Cel cu ginere rus!.. Dacă era vorba de un defect, de un panou ars, atunci la toate etajele rămînea fără lumină același apartament, să zicem, cel din dreapta de sus pînă jos. Dar ce se întîmplă în realitate? La etajul meu a fost lăsat în întuneric apartamentul din dreapta, iar mai sus și mai jos cele din mijloc. E vorba, deci, de o întîmplare sau de o alegere premeditată, să ni se dea de înțeles?..
Geaba i-a desenat un electrician toată schema unirii cablurilor din bloc, fiindcă vecinul nu ne-a dat crezare și a doua zi l-am auzit expunîndu-și versiunea întîmplării în troleibuz. Deoarece întreaga populație a răposatului imperiu stă cu urechea ciulită la cele ce se întîmplă în Moldova, numaidecît se va găsi un binevoitor să ducă vestea, cîtu-i călduță, la Moscova, iar Ostankino atîta și așteaptă. Ca să le fie informația mai convingătoare, o pot completa cu încă o istorioară auzită acum cîțiva ani din gura aceluiași vecin vigilent.
Într-o dimineață dumnealui mi-a declarat că în capitala Moldovei evreii sînt exterminați. Nu fățiș, cu hurta, ci cu încetul, cîte unul, pe ascuns. Cînd l-am întrebat de unde dispune de asemenea informație înfricoșătoare, vecinul s-a apucat să-mi demonstreze operînd cu cifre și fapte. Mi-a pus în față numerele de o săptămînă ale cotidianului «Chișinău. Gazetă de seară» care publica pe ultima pagină, alături de alte anunțuri, și condoleanțe. Păi bine, vecinul meu a numărat toate anunțurile în chenar negru, le-a grupat după numele de familie ale celor decedați și a ieșit că evreii mor de două ori mai des decît rușii și de trei ori mai des decît moldovenii. Ce-i lămuream că moldovenii nu-s deprinși să-și trimită durerea la ziar, că au alte obiceiuri de pomenire a răposaților, el o ținea morțiș pe-a lui și e convins și azi că avea dreptate... Om de treabă și săritor la nevoie, dar iată că are că și oricare dintre noi, un cusur. Mie-mi pare rău că-l are iar pentru debitorii de gogoși, de la Ostankino meteahna lui e o adevărată comoară... De-ar fi numai el s-o aibă!
Sursă: Vocea Poporului, Nr. 27 (118), 14 iulie 1992, pagina 8, coloanele —.
