Problema Transnistriei, după cum am putut constata la ședințele Parlamentului din ultimele zile, nu trebuie privită doar ca pe o insurecție armată susținută de Rusia, ci trebuie înțeleasă, și poate nu în ultimul rînd, ca pe o contradicție de ordin politic la nivelul celor mai înalte foruri conducătoare, căci, ori de cîte ori era luată în discuție, nici o dată nu s-a ajuns la o poziție unică; întotdeauna s-au găsit forțe care, au împins-o în zona incertitudinii. În acest sens ziariștii de la «Europa liberă» au apreciat că declanșarea războiului putea fi prevenită și aplanată încă în '89, atunci, cînd separatismul nu exista ca forță organizată. Interpretările romanțioase a realității, precum că rusofonii din Tiraspol nu s-au pătruns de loialitatea legilor adoptate, precum că nu sînt siguri de sinceritatea compromiselor pe care le-am făcut, au devenit motto-ul politicii de stat, a strategiei de conciliere care s-a soldat, iată, cu victime omenești, cu mii de refugiați. Mai constatăm că deși separatiștii ne-au arătat în permanență atitudini ostile, ofensiva lor armată ne-a găsit cu totul nepregătiți. Ceea ce constituie dovada ori a unor pași premeditați, ori a incapacității actualilor diriguitori de a conduce țara. Politica de conciliere, la care Guvernul, sub presiunea Președintelui, nu renunță, ne-a adus într-un adevărat impas: astăzi poliția nu dispune de arme și forțe să respingă atacurile, iar retragerea și renunțarea la luptă se va solda cu maltratări a populației pașnice. În această tensionată stare de lucruri însă Executivul lasă evenimentele să se deruleze de la sine, fiind preocupat mai curînd să-și decline responsabilitatea prin căutarea căilor pacifiste de reglementare.
Asftel, în ziua de 17 martie Guvernul a înaintat Parlamentului, ca măsură de soluționare, proiectul de hotărîre «Cu privire la unele măsuri ce se impun a fi aplicate în teritoriul republicii din stînga Nistrului», conținînd următoarele propuneri: (1) crearea județului Transnistria cu centru la Dubăsari, (2) acordarea de zonă liberă acestui teritoriu, (3) prelungirea termenului de aplicare a legii «Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină». Firește, Executivul a fost criticat atît pentru faptul că în hotărîrea propusă nu se dă definiția statutului de zona economică liberă, cît și pentru faptul că astfel conflictul nu capătă o rezolvare nici la moment, nici pe viitor. (La întrebările deputaților, ce subînțelege Guvernul prin zona economică liberă, dacă acest statut va asigura lichidarea structurilor statale în Transnistria, a formațiunilor militare, factorii de decizie din cadrul Executivului n-au dat nici un răspuns).
Exprimîndu-și dezacordul cu poziția Guvernului, membrii fracțiunii F.P.C.D. au explicat că trebuie să se pornească nu de la conceptul politicii de conciliere, care «mărginește cu prostia» (N. Dabija), ci de la tragismul situației, caracterizate prin inevitabilitatea vărsărilor de sînge; retragerea polițiștilor de pe pozițiile de luptă, însemnînd a lăsa în voia soartei populația pașnică care a început un război de gherilă, au apreciat unii parlamentari. Propunerile fracțiunii F.P.C.D. au fost deci de a trimite ajutoare imediat polițiștilor, de a declara starea de urgență, de a purcede la mobilizarea totală, de a încheia acorduri militare cu România și Ucraina, de a solicita, în caz de necisitate, ajutorul acestor țări.
Agrarienii au susținut în parte ideea de mobilizare a forței de ripostă, negînd însă propunerea de a solicita ajutor României. Pentru aceasta a pledat mai ales dl Moțpan, căruia nimeni nu-i poate contesta sinceritatea sentimentelor patriotice. Cu părere de rău, opinia sa a fost criticată de Președinte, care a reproșat fracției majoritare a agrarienilor - de obicei în unison cu opiniile Președintelui - că nu a fost susținut.
O poziție specială și, totodată, identică cu cea prezidențială au avut-o deputații din grupul «Independenților» cît și cei din grupul «Conciliere - Soglasie». Dl A. Țăranul, liderul acestei grupări a făcut Parlamentului propunerea de a-și cere scuzele de rigoare populației pașnice din stînga Nistrului pe motiv că nu li se poate acorda ajutor, de a retrage trupele de poliție, de a înceta cît mai curînd orice împotrivire.
Dumnealui a spus: «Cheia de la rezolvarea acestei probleme trebuie căutată la Moscova și Kiev «pe cale diplomatică». Propunerea nu a fost respinsă (mai ales că fenomenul din Transnistria a fost calificat drept o agresiune a Rusiei, ca argumente servind atît refuzul Moscovei de a lua o atitudine oficială față de formațiunile de cazaci ruși dislocate în Transnistria, cît și o serie de alte fapte cum ar fi deschiderea de conturi în băncile din Rusia pentru băncile din Transnistria blocate printr-o dispoziție a Băncii Naționale, telegrama dlui Hazbulatov în care insurecția este numită «conflict interetnic», cu toate că nu cu mult înainte de aceasta, grupul parlamentar condus de dl Arseni a informat pe larg care sînt realitățile de la noi), dar aceasta nu poate fi singura cale, căci zilnic își pierd viața oameni nevinovați.
Deputații rusofoni n-au avut nici o atitudine, deși au fost rugați de mai multe ori să se pronunțe. Deci nu putem vorbi de o desolidarizare a lor de separatiști.
Mobilurile pozițiilor expuse apar clar. Măsurile de soluționare propuse - armate și pașnice - vor avea consecințe diferite. Astfel, războiul preconizat a fi de lungă durată va grăbi procesul de întregire a teritoriilor românești, tocmai datorită incapacității noastre de a face față fără o alianță de arme cu România. Or, tocmai acesta este motivul principal pe care-l opun conservatiștii propunerilor de a acționa.
Metodele pașnice, mai exact de pactizare cu separatiștii, vor duce la o conservare provizorie a problemei, la noi compromisuri, care vor afecta statalitatea, interesele naționale a moldovenilor, dar care în același timp vor îndepărta unirea, de care atît de tare ei se tem. Mai mult de cît atît, Transnistria va constitui pe viitor un motiv peren contra tendințelor unioniste.
Din acest punct de vedere, Transnistria ne apare în primul rînd ca o problemă a disensiunilor din cadrul forurilor conducătoare, iar, în consecință, după părerea noastră lupta principală se dă în cadrul structurilor de stat.
Sursă: Sfatul Țării, Nr. —, 20 martie 1992, pagina 1, coloanele —.
