În podgorii, locuri blagoslovite de Dumnezeu pentru a se cultiva vița de vie, pîinea cea albă se face cu mai multă trudă, și cu mai multă sudoare. Povîrnișurile, unde atît de bine se simt butucii și strugurii se umplu de suc dulce, nu-s tocmai priincioase pentru creșterea și recoltarea grînelor. Podgorenii de pretutindenea, însă, ca și cei de la Lipoveni, unde ne-am deplasat recent, au nevoie de pîine coaptă și seamănă grîu pe unde pot și cum pot.
Odinioară trăitorii din partea locului aveau de îngrijit vreo 900 de hectare de vie și tot găseau loc pentru orz, grîu, răsărită, păpușoi. Cel puțin pentru nevoile satului, dacă nu și pentru stat. Azi, însă, acea suprafață s-a redus cu o treime. Gospodarii au mai sădit niște livezi de meri și piersici, dar pentru pîine tot mai rup un clin aici, un clin acolo... Pe-un asemenea petec de grîu i-am și găsit mai alaltăieri pe combainerii din Lipoveni, care treierau ultimele poloage cosite. Zic petec, deoarece era un lan de vreo 16 hectare, ba chiar era și cel mai mare, altele două, mai mici, fiind plasate în altă parte. Deci nu e de mirare că gospodăria «Moldova Suverană» dispune doar de două combaine de treierat: pentru nici 50 de hectare de grîu de ce-ar ține mai multe? În schimb parcul de tractoare și agregate pentru vii e cu mult mai bogat și mai variat.
Sosisem în dricul amezii, era cald, cum e într-o zi de iulie. Cele două echipaje, patru mecanizatori, lucrau cu schimbul. Adică făcea unul ocolul lanului, treierînd, apoi se retrăgea la umbră, sub geană de pădure, celălalt îi lua locul la cîrmă — și tot așa, succesiv. În caz contrar zăpușala și colbul te sufocau...
Dar nu numai văzduhul încins încetinea lucrul. Clinul de grîu, ca și toate clinurile la Lipoveni, sînt neuniforme și foarte incomode pentru combaine: ba sar transmisiunile dințate, ba se-nfundă vre-un agregat cu paie... Și trebuie să cobori, să ajustezi la loc să desfunzi și să continui lucrul.
— Greu la treierat — i-am zis lui Anatolie Rusu, secundul echipajului nr. 2, care tăman se chinuia cu o transmisiune sărită din loc.
— Greu acuma, da-i mai ușor pe urmă, cînd mănînci colaci calzi, — mi-a răspuns.
Cearcă de-l contrazice, cînd amintiri nostalgice te fac să-ți lase gura apă...
Am stat apoi de vorbă cu Grigore Vicol, conducătorul brigăzii nr. 5 de vii și livezi, și cu Vasile Guțu, agronom-șef în gospodărie. Erau prezenți acolo, bucurîndu-se ca tot țăranul de pîine nouă.
— Cam puțină pîine, — zicea și agronomul, — dar e a noastră.
La drept vorbind, și la Lipoveni, ca și-n tot sudul republicii, au căzut puține ploi. Oricum, Grigore Vicol și mecanizatorii socotiseră, că trebuia să le iasă cam 30 de centnere de grîu la hectar. Prin urmare de pe întreg lanul urma să scoată o cantitate de vreo 50 de tone de pîine nouă.
Podgorenii știu că pentru ei o asemenea cantitate de grîu este insuficientă. Și de aceea s-au gîndit încă din iarnă ce să întreprindă, ca să capete încă 100 de tone necesare. Așa se face că brigada de constructori din sat a lucrat la construcția diferitor obiecte din raionul Grigoriopol în timpul iernii, gospodarii de-acolo oferindu-le grîu în schimb. Adică cine caută găsește și din orice situație se poate ieși cu cinste.
Ar fi să conchidem că cei de la Lipoveni nu prea știu ce-nseamnă să te pierzi cu firea. Și apoi ei au a-și spune cuvîntul peste o lună și jumătate, cînd v-a începe culesul în vii. Acolo ei se simt tari pe piață, că cine știe a îngriji de podgorii mai bine ca dînșii. Anul trecut, nefavorabil viilor, multe gospodării au ratat roada din cauza ploilor, în timp ce «Moldova Suverană» a cules o roadă record și cu un procent maxim-posibil de zahăr.
În actualul sezon... Dar să ajungem cu bine pînă atunci.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 105 (17975), 28 iulie 1992, pagina 1, coloanele —.
