— Domnule Președinte, Moldova și-a declarat independența. Aveți, într-adevăr, sentimentul deplinei neatîrnări? Mai sînt lucruri care, vrînd-nevrînd, leagă Moldova de imperiu?
— Proclamarea independenței înseamnă în primul rînd libertate mai multă în acțiunile noastre. Odată cu proclamarea independenței, sîntem liberi să ne alegem partenerii, țările, comunitățile cu care să colaborăm pentru ridicarea bunăstării poporului la nivelul pe care cu adevărat îl merită. Ne aflăm, acum, într-o etapă de tranziție; doar nu azi-mîine pleacă armata sovietică de pe teritoriul republicii noastre! Chiar după discuția cu Dvs. mă întîlnesc cu generalul Kobeț, președintele Comitetului pentru pregătirea și înfăptuirea reformei militare și Președintele Comisiei pentru problemele apărării Federației Ruse. Domnul Kobeț a venit pentru consultări, dar eu voi încerca să le preschimb într-un început de tratative privind evacuarea trupelor sovietice de pe pămîntul Moldovei. Probleme asemănătoare vom avea de rezolvat cu trupele de grăniceri. Dar cele mai complicate rămîn chestiunile economice izvorîte din integrarea pe care o avem cu celelalte republici din fostul imperiu. Spunem răspicat: dorim colaborarea și nu ne sperie nici chiar coordonarea, dacă acolo unde se iau hotărîrile va fi și reprezentantul nostru. Consider că adevărata soluție constă în menținerea legăturilor directe cu republicile. Avînd asemenea legături — de pildă, cu regiunea Tiumen — am putea primi țiței de acolo, pe care să-l prelucrăm în România. Vrem sau nu vrem, legăturile economice se vor menține multă vreme. O singură (mare) dorință: le vrem juste!
— Văd în cabinetul Dumneavoastră portretul lui Eminescu și-mi amintesc vorbele altui poet român, Octavian Goga: «O graniță se păzește sau cu un corp de armată, sau cu statuia unui poet legat de inimile tuturora». Cum v-au sprijinit scriitorii basarabeni aici, la granițele latinității?
— Scriitorii au fost cei care, practic, au dat imboldul mișcării democratice pentru renaștere națională. Regretabil este faptul că ei n-au fost înțeleși, de la bun început, de fosta conducere a Republicii. Multe lucruri ar fi putut fi obținute cu destulă vreme înainte. Nu-i numaidecît un reproș, dar trebuie să spun că dacă și deputații moldoveni din Sovietul Suprem al U.R.S.S. ar fi venit cu un program curajos și ferm, așa cum au prezentat cei din Țările Baltice, s-ar mai fi cîștigat cîte ceva — în primul rînd, timp. S-ar fi cuvenit să mergem în același pas, întrucît am fost anexați în virtutea aceluiași pact Ribbentrop-Molotov. Revenind la întrebarea Dvs. — consider că scriitorii au fost și rămîn cei mai respectați și iubiți din rîndurile personalităților Republicii Moldova. Majoritatea scriitorilor — nu spun toți, da, nu spun toți — au un punct de vedere ferm, care nu se clatină după cum bate vîntul. Cînd Grigore Vieru spune o vorbă, simți că este temeinică. Și înainte, și astăzi, scriitorii au constituit și constituie o forță democratică pe care simt nevoia să mă sprijin. Vă spun drept: atunci cînd îmi este greu, caut sfat la scriitori!
— Cum credeți, Domnule Președinte, recunoașterea internațională a independenței Republicii Moldova depinde mai mult de Washington, sau mai mult de Moscova?
— Din punctul meu de vedere, consider că, în etapa actuală, depinde mai mult de Rusia, în primul rînd, de Boris Elțin. Recunoașterea de către Rusia ar conduce, cred, și la recunoașterea de către Consiliul Suprem al U.R.S.S., ceea ce ar dezlega mîinile tuturora. Sîntem departe de Washington — dar aceasta nu înseamnă că trebuie să rămînem în așteptare și să stăm cu mîinile în sîn. Credem că a fost utilă vizita neoficială a domnului Moșanu, Președintele Parlamentului Moldovei în S.U.A. și Canada. Domnul Țîu, ministrul de externe, a plecat de curînd la Londra și, de acolo la O.N.U. Cu ajutorul României, al altor țări, trebuie să ajungem și la Washington. Repet: foarte multe lucruri depind de ratificarea tratatului dintre Moldova și Federația Rusă. Ratificarea echivalează cu o recunoaștere.
— În România s-au adus numeroase acuzații actualei (n. n. — fostei) guvernări pentru faptul de a fi «abandonat» sau chiar «trădat» Basarabia. Care-i opinia Dumneavoastră?
— M-am mai referit la această chestiune. Opiniile emise în România exprimă și țin nemijlocit de problemele interne ale României. De altfel, lucrurile încep să se lămurească aproape de la sine. Tratatul sovieto-român capătă cu totul alte dimensiuni și înțelesuri după puciul neizbutit de la Moscova. Noi ne aflăm acum în etapa pe care am numit-o «a declarării independenței». Trebuie să fim conștienți de faptul că această «ruptură de pămînt» a trecut ba într-o parte, ba în alta, dar din 1940 și pînă în 1991 a avut parte de soarta pe care o știm și o știți. Există, acum două țări românești, care trebuie să se integreze, să rezolve problemele de la frontieră — inclusiv acelea despre care mi-ați vorbit Dumneavoastră. O altă etapă a tranziției mai include «naționalizarea» grănicerilor. Am anunțat desființarea vizelor, dar văd că lucrurile se tărăgănează. Cu ajutorul lui Dumnezeu, o s-o scoatem noi la capăt, și cu frontiera. Revenind la întrebare: nu-i vorba de nici o trădare. N-au deloc dreptate cei care afirmă că recunoașterea Republicii Moldova de către România ar echivala cu recunoașterea regiunii Reazan de către U.R.S.S. Am citit undeva o asemenea absurditate. Spun încă o dată și am s-o spun mereu: în momentul de față, trebuie să creăm toate condițiile pentru a ne integra. Integrare care, de altfel, a și început. Îmi pare foarte bine că în România au ajutat la recoltat combinele noastre din Moldova. Acesta poate fi și un răspuns, indirect, la întrebarea Dumneavoastră.
— Ce alte gînduri ați dori să transmiteți românilor de «dincolo»?
— Dincolo de Prut sînt diferite mișcări politice, ne place să credem că toate sînt democratice — care au posibilitatea să iasă în stradă, să facă uz de numeroasele ziare ce apar în România: aș vrea să le încredințez că cea dintîi preocupare a noastră este aceea de a menține republica nedivizată. Nu vrem să răspundem la nici o provocare și n-avem de gînd să cedăm Transnistria — acolo trăiesc atîția frați ai noștri (40%), care ne roagă «nu ne lăsați, sîntem și noi urmași ai lui Ștefan cel Mare»! Cînd aud vorbe că ar putea fi făcut un schimb de teritorii, să luăm dintr-o parte, să dăm din alta, răspund: nu-i drept! Nu-i drept! Să urmăm mereu calea dreptății, ținînd numaidecît seama de realități — ce se poate, ce nu se poate, ce se poate acum, ce se va putea mai tîrziu. Aș vrea să fiu bine înțeles — și cer îngăduință să apreciez ca foarte potrivite și profunde cuvintele rostite de Domnul Bîrlădeanu la ședința comună a Senatului și Camerei Deputaților. Voi cita aproximativ, din memorie; interesează doar sensul general: «fraților, să-i ajutăm în aceea ce vor ei, moldovenii, să nu ne luăm prea multe asupra noastră!»... Vedeți, probleme sînt destule. Nimeni să nu-i invidieze pe cei din conducere! Doar noi știm cîte nopți nedormite ne-a produs numai blocarea căii ferate la Tiraspol! Nu dorim vărsări de sînge, nu dorim să fie situația tensionată. Rezumînd, aș spune: mai multă înțelegere între oameni, mai multă înțelegere între toți cei de la conducere, cei din opoziție, cei care muncesc în cîmp, cei care lucrează în întreprinderi. Prin înțelegere se poate obține totul. Nu cerem mai mult decît ni se cuvine și nici mai mult decît este posibil. Să fim realiști în politica pe care o promovăm! Pînă la revoluția din decembrie, n-aș fi avut posibilitatea acestei discuții libere cu Dumneavoastră. Multe se schimbă, toate se schimbă! O parte din opoziția noastră începe să-și piardă răbdarea și întreabă: «Cît o să mai răbdăm?» Nu le pot răspunde decît astfel: «Cît să răbdăm? Atîta cît trebuie. Cît e nevoie». Vărsarea de sînge și războiul să fie ultima și ultima soluție. De altfel, după cum bine se știe, noi, românii, n-am început niciodată un război împotriva nimănui. Atîta doar: ne-am apărat pămîntul strămoșesc.
— Domnule Președinte, vă mulțumesc în numele cititorilor publicației «Românul», pentru acest interviu.
Chișinău, septembrie 1991
Sursă: Literatura și Arta, Nr. 40 (2408), 3 octombrie 1991, pagina 1, coloanele —.
