Autorul scrisorii nu e din raionul nostru, e din Slobozia. Însă credem, meditațiile lui nu se mărginesc cu granițele geografice. Ele sînt actuale pentru toți locuitorii Transnistriei. Dar oare numai pentru ei? Situația de astăzi ce nimeni din noi nu ne poate lăsa indiferenți. Dar ce credeți voi, cititori ai gazetei «Drapelul Biruinței»?
Iată de acum jumătate de veac trăiesc eu în unul din colțișoarele minunate ale republicii mele scumpe Moldova — Transnistria. Nu, eu n-am venit de undeva, aici m-am născut, am învățat. Mai întîi am lucrat lemnar în colhoz, iar din anul 1965 lucrez la Institutul pedagogic din Tiraspol. Pe pămînturile acestea au trăit bunei și străbunei mei, aici a trăit tatăl meu, aici trăiește mama mea bună.
Mi s-a propus să trec la lucru la instituții de învățămînt mai prestigioase din țară, însă pentru mine cel mai prestigios este institutul meu. Ba nici nu-mi place să schimb locul de trai, locul de lucru. Unde n-aș pleca (sau în deplasare, sau pe foaie turistică), întotdeauna aștept cu mare bucurie momentul întoarcerii în locurile natale. Transnistria este patria mea mică. Pe teritoriul ei relativ nu mare întotdeauna au trăit moldoveni, ruși, ucraineni, bulgari, evrei. Însă în ultimul timp aici au loc evenimente, care trezesc alarmă în suflet. Cuiva îi trebuie numaidecît RSS Moldovenească Transnistreană. Și iată odată cu proclamarea ei (încă numai cu proclamarea) au început să nimicească totul ce e moldovenesc. Trecînd pe autostrada din Grigoriopol pînă în Dnestrovsc pe indicatorii rutieri nu veți mai vedea de acum inscripțiile «r. Nistru», «s. Tîrnauca», «or. Tiraspol», «s. Cioburciu». Aceste inscripții se află sub un strat gros de vopsea. Au rămas doar «r. Dnestr», «s. Ternovca», «g. Tiraspol», «s. Ciobruci». Ce-i drept, încă n-au reușit să ungă cu vopsea sufletele oamenilor în vîrstă și copiilor noștri mici. De la ei se mai poate auzi «am fost la hram la Tîrnauca», «plec să mă scald în Nistru».
În anul curent Institutul pedagogic din Tiraspol — primul așezămînt de învățămînt superior în republica noastră — a împlinit 60 de ani. El și-a întîmpinat jubileul cu geamurile sparte, cu pichetarea în timpul examenelor de admitere (un caz nemaivăzut în istoria așezămintelor de învățămînt superior din țara noastră!), fără firma: «Bine ați venit! — Dobro pojalovati!», care era scoasă sistematic. Iar unii «internaționaliști» chiar au pus și întrebarea despre reprofilarea lui și chiar a închiderii.
Dar ce-s inscripțiile nimicite, geamurile sparte, pichetarea...? În ultimul timp în Transnistria se desfășoară în mod planic lucrul pentru concedierea de la lucru nu numai a moldovenilor, ci și a locuitorilor băștinași, înlocuindu-i cu venetici de la Extremul Orient, din ținutul Crasnoiarsc, din regiunile Volgograd, Lipețc, Harcov, Sverdlov și multe altele. Trăind ceva mai mult de 5—6 ani, ba și mai puțin, ei organizează greve, referendumuri, pichetări. Ei împart locuințele, mărfurile deficitare, nu fără a-și uita rudele, apropiații.
Nu mai sînt de acum în Slobozia F. Nirean, I. Corețchi, V. Ciobanu, în Tiraspol — L. Țurcan, se îngrămădesc norii de asupra lui I. Chizil, V. Peșterev, V. Graf. Acest lucru se desfășoară cu ajutorul mijloacelor de informație, grupelor de agitație cu mașini special înzestrate (benzina e la dispoziția lor), răspîndirii foilor volante ș. a. În ultimul timp tot mai rar și mai rar auzim la radio în Transnistria emisiuni în limba moldovenească.
Atunci ce rost are de a numi republica RSS Moldovenească Transnistria? Diferite răspunsuri am auzit la această întrebare. Unii spun, că aceasta e întemeiat istoric (aici cîndva a fost RASSM). Însă teritoriul RASSM a fost cu mult mai mare, decît Transnistria. Alții spun, că aici trăiesc moldoveni. Doar trăiesc și alte naționalități! Un interlocutor de-al meu, ascuțit la limbă, aflînd, că sînt cioburcean băștinaș, a spus cu răutate: această denumire este dată în cinstea unuia din viitorii lui vice-președinți. Am auzit și așa vorbe: dacă n-ar fi cuvîntul «Moldovenească», apoi unele sate ar putea boicota ideea creării unei asemenea republici. Aceasta e mai verosimil. Separatiștilor le este indiferentă denumirea — de-ar fi pe cine să conducă.
De altminteri, chiar și cu asemenea adaus multe sate (Butor, Mălăiești, Tașlîc, Nezavertailovca, multe sate din raionul Dubăsari și alte raione) resping această idee lipsită de sens. Spre regret, în această listă nu este satul meu natal — Cioburciu. Acolo au loc referendumuri, diferite feluri de anchetări, independent de vîrstă. Și nimeni nu observă (sau nu vrea, că sub propaganda insistentă a separatiștilor clasele și grupele în școlile și grădinițele de copii moldovenești sînt mai puțin numeroase, decît în cele ruse. În sat se răspîndesc zvonuri false, că copiii moldovenilor din Transnistria niciodată nu vor putea întra la instituțiile de învățămînt superior ale republicii și ca urmare — ambii părinți — moldoveni, își trimit copiii la școla rusă. Desigur, aceasta e dreptul părinților, dar mă tem, că noi de acum putem deveni martori ai închiderii școlilor moldovenești în sat. Cum a fost, de exemplu, nu demult în Tiraspol. Iar aceasta de acum e o tragedie.
Cu o adîncă recunoștință îmi amintesc de învățătorii mei E. F. Perjan, V. F. Caraman, care ne-au altoit dragostea față de limba lui Eminescu, Alexandri, Mateievici, Creangă; de P. P. Filaretova, care ne-a învățat să vorbim în limba marilor clasici L. Tolstoi și Pușchin. Plecăciune adîncă. Învățătorul e fericit atunci, cînd elevii continuă inițiativele bune neterminate și e o mare durere pentru el atunci, cînd distrug cauza lui, căreia învățătorul i-a consacrat, poate, toată viața sa. Pot oare fi fericiți învățătorii mei de limbă moldovenească? Cred, că nu. Printre elevii lor sînt distrugători. Să dea Domnul să nu fie chiar așa de mulți.
Pînă ce nimănui nu i-a venit (să sperăm și nu-i va veni) ideea de a organiza referendumuri și de a-i impune pe copii să voteze: să învețe sau nu în școli limba rusă, matematica, geografia... Însă, cînd e vorba despre predarea limbii moldovenești, atunci...
În școlile satului Cioburciu a avut loc anchetarea învățătorilor, copiilor și părinților lor: să folosească grafia latină sau nu în clasele moldovenești. Și eu m-am gîndit cu groază, dar dacă copiii ar fi votat pentru reîntoarcerea la chiriliță? Ce le vom spune noi peste 5—6 ani, cînd ei, terminînd școla, vor dori să între la instituțiile de învățămînt superior din republică? Doar compunerea (și nu numai ei) vor fi nevoiți s-o scrie cu grafia latină). Atunci noi, toți învățătorii, (dar nu inițiatorii creării diferitelor republici) vom fi nevoiți să susținem un examen incomparabil mai serios în fața părinților lor, decît răspunderea pentru organizarea diferitor referendumuri. Dragi învățători, ciobruceni! Oare prin votare trebuie să rezolvăm problemele ce se referă la limba moldovenească? Oare acesta nu e lucrul savanților?
De ce să nu-l invităm în satul natal, de exemplu, pe locțiitorul directorului institutului de limbă și literatură al AȘ a RSS Moldova, candidatul în științe filologice A. Gavrilov, pămînteanul nostru, sau, să zicem, pe poetul nostru Ștefan Lozie? De ce să nu-i întrebăm pe pămîntenii noștri, juriștii P. A. Barbalat — președintele Judecătoriei Supreme a RSS Moldova, I. G. Vasilati: avem oare nevoie de RSSM Transnistreană? Sînt convins, că de la ei am fi primit răspunsuri complete la toate întrebările. Însă «grupa de inițiativă» ce acționează în satul Cioburciu e de altă părere: ea se sfătuie, dar mai precis, îndeplinește fără obiecții toate poruncile separatiștilor din Transnistria. Spre regret, această grupă e susținută și de unii învățători, care, pe semne, au hotărît, că printre elevii lor nu-s talente, ei (elevii) n-au nevoie de nici un fel de institute. Dar, poate, satul nu are nevoie de medici, ingineri, agronomi, învățători, care cunosc limba moldovenească? Aș vrea să cred, că în sat vor apărea alte grupe de inițiativă — cu păreri opuse acesteia.
Acum în Transnistria se pregătesc de alegeri, organizarea cărora poate duce la urmări de neprevăzut. Unul din cioburceni a spus, oftînd din greu, că de acum s-au săturat de mitinguri, referendumuri, alegeri. Vor să lucreze liniștit. Așteptăm și sperăm, că va veni timpul, cînd din nou pe acest minunat pămînt Transnistrean al RSS Moldova vor trăi și munci alături și în înțelegere (cum au trăit și au muncit strămoșii noștri) ruși, ucraineni, moldoveni. Voi adăuga de la sine: ca acest timp să sosească, noi toți locuitorii din Transnistria trebuie să ne lămurim cu minuțiozitate: «Cine și ce este». Și cu cît mai degrabă, cu atît mai bine.
Sursă: Drapelul Biruinței, Nr. 129, 30 octombrie 1990, pagina 1, coloanele —.
