22 ianuarie, ora 10.00. Facem legătura telefonică cu sediul poliției raionale din Dubăsari, pentru a afla situația. Comisarul raionului fiind lipsă, dialogăm cu dl. Colesnic, locțiitorul acestuia.
Dl V. Colesnic: Starea generală rămîne încordată. Gardiștii au baricadat drumurile de intrare în Dubăsari, au pus santinele.
Cor.: Sînt înarmați?
Dl V. Colesnic: Da, sînt înarmați foarte bine. Au și instalat cîteva ambrazuri pentru mitraliere, au stații radio, evident, militare.
Cor.: Se observă vreo participare a militarilor din Dubăsari sau activează numai gardiștii?
Dl V. Colesnic: Este imposibil de aflat. Au aceeași uniformă.
Cor: Alte noutăți?
Dl V. Colesnic: La ora 14.00 în satul Lunga așteptăm să vină reprezentanți ai Comitetului Helsinki pentru drepturile omului.
Peste o oră sîntem deja la Dubăsari. La sediul poliției raionale îl găsim pe dl. I. Răciulă, comisarul raionului, întors recent de la Chișinău.
Cor.: S-a schimbat ceva în ultimul timp la Dubăsari?
Dl I. Răciulă: Nu, totul a rămas pe vechi. Sîntem absolut fără apărare. Puteți vedea mașina noastră străpunsă de gloanțe. Acestea sînt condițiile în care trebuie să ne exercităm datoria...
Cor.: Aveți vreo susținere de la Chișinău?
Dl I. Răciulă: Nici ajutor, nici ordine, nici indicații.
Cor.: Unde se află conducerea raională?
Dl I. Răciulă: La Cocieri, în sediul azilului pentru bătrîni.
În jumătate de oră sîntem la Cocieri. Nu găsim pe nimeni din șefii raionului. O femeie de la contabilitate ne povestește că au fost alungați din Dubăsari de femei, însoțite de gardiști înarmați cu pistoale-automat. Un polițist ne întreabă: «Cum ați trecut vama?». Sînt nevoit să mă jur că nu ne-a oprit nimeni și n-am văzut nici un fel de baricade la intrarea în Dubăsari. Mă miră faptul că poliția din Cocieri nu e la curent.
Ora 14.30, satul Lunga. În fața casei de cultură sînt adunați aproximativ 50 de oameni. Tot aici îl găsim și pe dl I. Mițcu, președintele executivului raional Dubăsari (în exil).
Cor.: Am dori să dialogăm puțin.
Dl I. Mițcu: Nu vreau să vorbesc cu voi.
Cor.: De ce?
Dl Mițcu: Nu stimez ziarul vostru.
Cor.: E un răspuns oficial?
Dl I. Mițcu: Da!
Cor.: Și totuși să revenim la temă. Ați așteptat Comitetul Helsinki pentru a aduce dovezi asupra încălcării drepturilor omului în raion. Ne puteți informa și pe noi?
Dl I. Mițcu: Am să duc toate documentele la Chișinău.
Oamenii se arată mai binevoitori. O femeie ne povestește cum a fost bătută fiica ei la școala nr.3, din simplu motiv că vorbea «moldovenește». Mai mulți oameni mă întreabă: «Pentru ce am votat pe Snegur, dacă nu ne ajută cu nimic? Sîntem prizonieri.»
Într-adevăr, la vreo 30 de metri stă o mașină militară, iar lîngă mașină — circa 20 de gardiști...
Lumea se împrăștie, dl Mițcu o pornește spre Chișinău. În final, avem următorul tablou: toată puterea în Dubăsari e în mîinile executivului orășenesc, căruia i se subordonează garda bine înarmată. Conducerea legitimă e în exil la azilul de bătrîni.
Oamenii îl înjură pe Mircea Druc (al cui merit să fie?!) și nu înțeleg de ce Mircea Snegur nu-i ajută: «Doar l-am ales!». Și nu mai cred în nimeni...
Sursă: Sfatul Țării, Nr. —, 23 ianuarie 1992, pagina 1, coloanele —.
