Pentru străbuna noastră Moldovioară cetatea Tighina a fost și vă rămîne-n veci o piatră sfîntă de hotar din valea bătrînului Nistru.
Multiseculara ei istorie își ia începutul, ca atare, de la un document din anul 1408, ce face parte din contextul relațiilor moldo-poloneze, a căror fundament fusese pus în 1387 de domnitorul Petru Mușat cu scopul de a pune capăt amenințărilor din partea ungurilor, consimțindu-se în așa fel suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei. Printr-un act de la 12 martie 1402 domnitorul Alexandru cel Bun recunoaște această suzeranitate. Deși actul de închinare era, la drept vorbind, mai mult simbolic, vestitul voievod depuse de-a lungul îndelungatei sale domnii de cîteva ori jurămîntul vasalic față de regele polon Vladislav Iajello. Cea de a treia oară îl depuse la 6 octombrie 1407 la Lvov. Profitînd de prezența suveranului moldovean, negustorii din acest oraș polonez s-au adresat Măriei sale cu rugămintea să le acorde drepturi de negoț și înlesniri vamale în perimetrul Țării Moldovei. În toamna anului următor voievodul le satisface rugămintea, punîndu-le la dispoziție o gramotă domnească, semnată la Suceava în ziua de 8 octombrie 1408 prin care negustorii lioveni beneficiau de privilegii în comerțul cu Statul Moldovenesc și în efectuarea operațiilor de tranzit pe teritoriul lui.
Documentul în cauză, precum și alte cîteva din secolul XV, ne oferă informații referitoare la prima atestare a localității, ne comunică despre ființarea unui punct vamal la vadul de la Tighina, care, reieșind din conținutul gramotelor, făcea parte din vămile principale ale Moldovei. Ele, însă, nu ne spun mai nimic în privința existenței unei cetăți pe lîngă vama Tighinei.
Și totuși, o cît de mică cetățuie negreșit că a existat pe locul celei actuale. Doar straja ce încasa la trecerea peste Nistru vama trebuia, de bună seamă, să se adăpostească în spatele unor pereți bine întăriți. În această ordine de idei arheologul I. Hîncu a stabilit că «pe locul citadelei de piatră, ce se păstrează pînă-n zilele noastre, în secolele XV—XVI s-a aflat o așezare moldovenească». În timpul săpăturilor au fost descoperite două șanțuri adînci de apărare, care, din păcate, au rămas nedezvelite pînă la capăt. Unul din șanțuri corespundea perioadei de existență a așezării moldovenești, iar celălalt era de o seamă cu citadela. Din cele spuse reiese, că o cetate moldovenească a ființat aici, dar iată cum arăta ea nu se știe.
În anul 1538, pe cînd în scaunul domnesc se afla Petru Rareș, Țara Moldovei a fost supusă unor grele încercări, cu repercusiuni nefaste pentru soarta ei de mai apoi. La sfîrșitul verii acestui an un buluc de păgîni, în frunte cu nesățiosul Soliman I Magnificul, pe timpul căruia Imperiul Otoman a atins apogeul puterii sale și-și extinde cel mai mult teritoriul, a trecut Dunărea pe podul făcut la Isaccea și a dat busna-n țară, sprijiniți fiind de tătarii din Crimeea. Năpasta, din păcate, se năpusti și din altă parte. La nordul țării, dornici deopotrivă să supună pămîntul moldav, călcase hotarul feudalii polonezi, împresurînd fără izbîndă Hotinul. Petru Rareș reuși să restabilească pacea cu leșii prin renunțarea la pretențiile asupra Pocuției. Totodată, îi respinse pe tătari la Ștefănești, pe Prut. Înspăimîntați însă de cei 150.000 de osteni ai sultanului turc, boierii îl trădează pe voievodul Petru Rareș, care, lipsit de oaste, e nevoit să lase de izbeliște domnia și să-și găsească refugiu în Ardeal. Neîntîmpinînd nici o rezistență, la 17 septembrie 1538 cuceritorul Soliman intră cu mare alai în capitala Moldovei, în Suceava, «multă pradă și scădere făcîndu țării», după cum ne spune cu durere-n suflet cronicarul Gr. Ureche.
În urma acestei campanii militare în Țara Moldovei se stabilește definitiv pentru cîteva secole dominația osmană. Cu scopul de a reprima orice acțiune antiotomană Turcia rupe o parte din sudul Moldovei, precum și Tighina cu 18 sate dimprejurul ei, și le declară teritorii ale sale, unde în curînd instalează garnizoane bine întărite. Ca să le sune pe potrivă, osmanlîii înlocuiesc strămoșeasca denumire a Tighinei cu numele de Bender, ceea ce înseamnă în turcește «port». Concomitent, din ordinul lui Soliman, fiind folosite resursele locale și munca țăranilor din împrejurimi, se construiește în locul cetățuiei moldovenești o cetate destul de puternică.
Începînd cu acel blestemat an 1538, românii din Țara Moldovei nicicînd nu s-au împăcat cu ciuntirea pămîntului strămoșesc, întins de la munte pînă la mare. Cîțiva domnitori iubitori de țară au căutat cu orice preț să-i izgonească pe osmanlîi din zidurile Tighinei și de pe restul teritoriului ocupat de ei. Deschide această pagină glorioasă din istoria neamului nostru voievodul Alexandru Cornea, care fusese ridicat în domnie după ce boierii, exprimîndu-și nemulțumirea, îl ucid pe Ștefan Lăcustă, lăsat în scaun cu consimțămîntul lui Soliman și devenind în așa fel marionetă a acestuia. Al. Cornea întreprinde o incursiune militară în această parte de țară, transformată de turci în sangeac. Obținînd izbîndă asupra păgînilor, Providența a voit, însă, ca domnitorul Cornea să aibă o domnie scurtă de tot, ce se încheie odată cu revenirea pe arena politică a Moldovei a lui Petru Rareș.
Înscăunat fiind pentru a doua oară, Petru Rareș nu face nimic pentru a redobîndi Tighina. Nu și-au dat osteneala să facă acest lucru nici cei șapte domnitori ce s-au perindat după moartea lui, pînă în 1572, cînd în scaunul Moldovei turcii îl aduc pe Ioan-vodă, supranumit mai tîrziu «cel Cumplit». După doi ani de domnie, sultanul Selim II îi cere ca țara să plătească un tribut îndoit. Viteazul voievod refuză să îndeplinească porunca sultanului și ridică sabia în apărarea țării. După ce învinge o armată turcească și a vasalilor Porții, ce-l aduceau în scaunul Moldovei pe Petru Șchiopul, intră fără a întîmpina rezistență în București, unde-l pune domn pe Vintilă-vodă, apoi, dînd foc tîrgului Brăila, se îndreaptă în fruntea oastei sale spre Nistru. Aici, precum găsim scris la Grigore Ureche, «cu foc au arsu Tighina și Cetatea Albă și multă pradă au făcut și mulți robi și plean au scos».
După evenimentul în cauză cetatea Tighina și împrejurimile ei au fost supuse de nenumărate ori unor atacuri din partea cazacilor.
Văzînd în Rusia un rival de forță, ce se impunea tot mai insistent pe arena europeană, Poarta Otomană își dădea prea bine seama de posibilitatea izbucnirii unor conflicte cu ea. Noua conjunctura politică îi face pe turci să atragă o mai mare atenție cetăților din această parte a imperiului lor, printre ele și cetății Tighina. În primii ani ai secolului XVIII, moment pe care îl aflăm din letopisețul lui Ion Neculce, lucrările de fortificare a Tighinei erau în toi. Ele au pornit îndată după venirea la 14 septembrie 1700 în cea de-a doua domnie a lui Constantin Duca, continuînd și după luna februarie a anului 1705, cînd fusese înscăunat pentru a doua oară în Moldova Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie Cantemir. Cu această ocazie Ion Neculce scrie: «Iară la anul (1707 — nota aut.), de primăvară, venit-au poruncă de la Poartă la Antohi-vodă să margă să lucredzi la Tighine».
Istoria de mai departe a cetății Tighina, ca și istoria Principatelor Dunărene în genere, a evoluat în dependență de mersul războaielor ruso-turce, în cadrul cărora se profila un singur scop — lupta dintre părțile beligerante pentru dominație în bazinul Mării Negre.
La 6 octombrie 1786 Turcia, primind refuzul din partea Rusiei de a-și retrage oștirile din Polonia, îi declară război. Ostilitățile încep în ianuarie 1769. În luna septembrie a acestui an trupele rusești cuceresc Hotinul, la 9 noiembrie intră în Iași, iar la sfîrșitul lui noiembrie — în București. Conform planului comandamentului rus, campania din 1770 urma să se desfășoare astfel: Armata 1-ea comandată de P. A. Rumeanțev avea misiunea de a-și întări pozițiile în spațiul dintre Prut și Siret, iar cea a armatei a 2-a în frunte cu P. I. Panin consta în acapararea cetății Tighina. După un asediu de două luni, contele Panin, la 14 septembrie 1770, ia cu asalt cetatea. Dar, conform condițiilor tratatului de la Cuciuc-Cainargi, Tighina fu înapoiată turcilor.
A doua oară a fost cucerită de armatele ruse pe parcursul războiului cu turcii din anii 1788—1791. Fiind asediată în toamna anului 1789 de trupele conduse de cneazul G. A. Potiomchin de Taurida, la 4 noiembrie enicerii capitulează. Și de astă dată Tighina, împreună cu întregul spațiu carpato-danubian, este înapoiată Semilunii, care o stăpînește pînă în 1806, cînd oștirile ruse în frunte cu generalul-maior C. I. Meiendorf au luat-o de la turci fără s-o mai înapoieze.
La 3 iulie 1945 comitetul executiv Bender adoptă hotărîrea de a lua sub ocrotire cetatea Tighina, ca fiind un monument de istorie și arhitectură de pe teritoriul republicii. Conform hotărîrii erau interzise orice lucrări de reconstrucție și demolare a cetății. Ceva mai tîrziu, la 4 noiembrie 1949, același comitet executiv, aprobînd lista monumentelor istorice din perimetrul orașului ce trebuiau luate sub protecția statului, include și cetatea Tighina.
De rînd cu deciziile comitetului executiv Bender, la 23 iunie 1975 C.C. al P.C. al Moldovei și Consiliul de Miniștri al R.S.S.M. prin hotărîrea comună cu nr. 211 declară cetatea Tighina monument de importanță republicană.
Deși legea e de partea acestui monument cu statut de unicat, starea lui pe zi ce trece devine tot mai deplorabilă. Iar vinovat de această stare este Ministerul apărării al U.R.S.S., care prin totala sa indiferență îl distruge în mod barbar sub ochii noștri. În anii 50 din ordinul mai marilor cetății a fost șters de pe fața pămîntului unicul minaret ce se mai păstra aici. Au slutit complet biserica Alexandru Nevschi, prefăcînd-o în club. La începutul anilor 80 din raza cetății pentru totdeauna a dispărut bastionul din partea de nord-vest și poarta Hotinului, în cîteva locuri a fost astupat șanțul, s-au efectuat lucrări de lichidare a valului de pămînt. În diverse locuri ale cetății a fost mutilat mișelește stratul cultural, fără a le permite arheologilor să desfășoare săpături științifice, atît de necesare.
Sursă: Viața Satului, Nr. 26, 27 iunie 1990, pagina 1, coloanele —.
