[…] Charles Chaplin […] că dacă se pătrundea […] cele ce se întîmplau în […]nia, nu și-ar fi realizat […]torul». Figura de clovn […] Vladimir Jirinovski ar […] doar ridicolă, de n-ar fi […] el primul cu ideea aplicării […]rilor în Moldova. După […] lui s-au împlinit, […]carile, făcîndu-și men[…] au cedat locul desantu[…]cificator, e tocmai mo[…] să mai chibzuim o da[…] ar fi însemnat, totuși, […] această tragică cu […]naje în odăjdii teatrale […] timpurile primului răz[…]mondial, cu parodiile la […] anilor 30 și cu sute de […]
[…] la finele anului 1988, […] mitingurile din Chiși[…] mai mult se cînta decît se […] la cîrmă se aflau par[…] brejneviști exemplari, […] adoptarea Legii despre […] de stat părea a fi inac[…] încă decenii întregi — […]nga Nistrului pornise mi[…] «în apărarea drepturi[…] populației rusofone». Drept […] al acestor «drepturi» […] declarată «marea Uni[…] Sovietică», deci la Tiras[…] răsunat apelul întru men[…]rea acesteia mai devreme, […] prins a se vorbi la Chi[…] despre independență. În[…] avuseră loc excesele, la […] preferă să apeleze mereu […] drepturilor popula[…] rusofone, — nici «marșu[…] voluntarilor», nici ciocni[…] de stradă, nici confruntă[…] armate dintre poliție și […]rdiști (încă nu erau nici […] nici alții), nici «conce[…] în masă», cînd admi[…] marilor întreprinderi […]plexului industrial mili[…] (C.I.M.) de pe malul stîng […] organizația numită […] al directorilor» în […] cu directorul uzinei […]litmaș» Anatolii Bolșa[…] Din aceasta făcea parte […] directorul uzinei «Electro[…] sosit în Moldova în […] — actualul «prezident […] republicii nistrene» Igor […]nov. Aceiași oameni îm[…] cu redactorii presei co[…] și cu unii reprezen[…] ai administrației din […] Nistrului au organizat […] «Edinstvo».
[…] pe atunci s-a și clădit […] «patriotică» a conflic[…] nistrean. După prima vi[…] în Transnistria a lui Vla[…] Jirinovski, care a făgă[…] să-i «șteargă» pe moldo[…] și lituanieni de pe fața […]tului», la Tiraspol a lu[…]ființă o secție regională a […]dului liberal-democratic, […] fruntea căreia s-a situat ac[…] «mișcării de produc[…] Aleksandr Bolșakov, g[…] președintelui Consiliului […] Anatolii Bolșakov, […] doi ani el avea să devină […]alist ucrainean, prese[…] al Consiliului ucraineni[…] din Transnistria «Vozvraș[…]», care îi va «ajuta» pe […] din Apărarea națională […] ucraineană (UNSC) să găseas[…] drumul spre tranșeele nis[…], iar pe cei din «guver[…]» tiraspolean — să stabi[…] contacte nu prea auzi[…] cunoscuți activiști poli[…] ucraineni și totodată cu […] separatiste «Rusi» […] «Novorossia», care-și pun […] scop smulgerea raioane[…] sud-răsăritene ale Ucrainei. […] mediul politicienilor, al ac[…] obștești și în presa […] Rusia și Ucraina crearea […] «lobby nistrean» consti[…] o temă aparte și ea me[…] un articol special.
La începutul anului 1989 […]siliul directoral al întrep[…]derilor numite mai sus a […]ganizat «drujine muncito[…]» care participau activ la […]ingurile «Interfront»-ului. […] «Interfront»-ul ca atare, […]dus de secretarul comsomo[…] Gheorghii Pavlenko, nu[…] în februarie 1989 cam […] o sută de oameni. În baza […]rujinelor muncitorești» au […] înființate «detașamente […]citorești de sprijin al mi[…]» (ROSM) și Consilii uni[…] ale colectivelor de muncă […](OSTK). În Sovietul Suprem […] detașamentele muncitorești […] sprijin al miliției» se con[…]rau o operă de predi[…] a lui Anatolii Lu[…]nov, aplicată în în[…] Uniune, dar rolul ce le […] hărăzit ele l-au indep[…] numai în Transnistria. […]mul președinte al OSTK[…] a devenit același Igor […]nov. OSTK s-a bucurat de […]jin larg printre locuitorii […] Tiraspol, Dubăsari, Rîbni[…] parțial din Bender. O fi[…] a OSTK-ului a fost crea[…] la Chișinău, dar acolo […]ectivele de muncă» nu […] bucurat de susținere. Gre[…] de sute de mii, care au […] loc în stînga Nistrului în […] 1989 în legătură cu […] despre limba de stat a […]dovei, au fost puse la ca[…] de OSTK. OSTK își zice […]ganizație obștească», de […] însă el constituie puterea […] în orașele din stînga Ni[…] și din Bender. El re[…] diverse probleme — în[…] cu cele alimentare și […]minînd cu cele militare — […] activează în strîns contact […] serviciul transnistrean al […]rității, cu batalionul de […]nație specială «Dnestr», […] conducerea gărzii nistrene, […] ROSM și TSO (detașamen[…] teritoriale de salvare — […] din formațiunile armate […] Transnistria). Subordona[…] tacită față de OSTK se […] peste tot. Iar OSTK, […]babil, se subordonează nu[…] «directoratului» și prezi[…]tului, exercitînd în felul […] «administrarea prezidenți[…] directă» și un control ide[…]gic total, și constituie, du[…] cum susțin organizatorii […]mora, un echivalent al structurilor dispărute ale partidului comunist.
* * *
«Republica nistreană» a fost proclamată după ce la Chișinău fusese adoptată Declarația despre independență din 2 septembrie 1990, în baza rezultatelor referendumului desfășurat în stînga Nistrului și în orașul Bender de pe malul drept. Chiar din prima zi s-a declarat că legile Republicii Moldova «nu au putere juridică pe teritoriul R.S.S.M.N.».
La lichidarea executivelor raionale, judecătoriilor, procuraturii, poliției și celorlalte instituții administrative ale Moldovei din orașele din stînga Nistrului și-au pus umărul aceleași «colective de muncă».
«Păi nu aveam nimic, am început-o cu bucățile de armătură...» — îmi vorbea unul dintre veterani. Cîte ceva totuși era, pentru că încă de prin 1989 începuse «scurgerea» sistematică a armamentului de la depozitele armatei a 14-a sovietice, iar gardiștii transnistreni deja în 1991 se dovediseră a fi înzestrați din abundență nu numai cu pistoale-automat. Cu toate acestea, era pusă în funcțiune și armătura. Expulzarea administrației Moldovei din orașele în care majoritatea populației o și alcătuiau «colectivele de muncă», n-a cerut prea multă trudă. Adeseori instituțiile erau pur și simplu sigilate, la uși erau puși străjeri. Pentru a-și lua lucrurile personale colaboratorii trebuiau să scrie cerere pe numele «președintelui R.S.S.M.N.» (republicii sovietice socialiste moldovenești nistrene) Smirnov.
«Noi socotim că principalul nu e politica, ci economia, nu interesele naționale, ci cele general-umane» — îmi mărturisea despre istoria «mișcării de producție» nistrene unul din fondatorii ei. «Politica» pe malul stîng al Nistrului a fost dată în seama «poporului». În 1990 au pornit pogromurile armate în redacțiile ziarelor, inclusiv de limbă rusă, care se pronunțau pentru independența Moldovei și se aflau în opoziție față de «noua putere» — la Dubăsari, Tiraspol, Bender. În realitate războiul civil pe malul stîng începuse de pe atunci. Și rar cine înțelegea lucrul acesta: tema dată, abia atinsă de unii ziariști moscoviți, a și fost «închisă» pe un timp îndelungat. Dar parcă puteau fi numite cu certitudine «război civil» cele ce se întîmplau, dacă în spatele «noului guvern» de pe malul stîng se făcea simțită în permanență prezența armatei a 14-a, pe atunci încă sovietică? Anume de pe acele timpuri, spun ziariștii care mai apoi s-au văzut nevoiți să se refugieze din Transnistria, puterea «omului cu armă» devenise aici nelimitată.
Înlocuirea puterii în raioane se producea pe calea alipirii administrative forțate a satelor la oraș, cînd executivele raionale și sătești erau lichidate ca fiind «de prisos». Sînt cunoscute cazuri de rezistență îndelungată a locuitorilor și autorităților locale sătești, care în vara lui 1991 ajunseseră la ciocniri directe cu OSTK și cu gardiștii. Denumirile satelor Lunga și Corjova pînă azi stîrnesc o groază aproape mistică între refugiați și locuitorii satelor vecine: cele întîmplate aici după instaurarea definitivă a «puterii orășenești» ar fi mai potrivit să fie descrise în manuale de criminalistică. Aceleași metode de «urbanizare» se aplică la ora actuală pe malul drept în împrejurimile orașului Bender.
E cazul să recunoaștem că reușita «fenomenului nistrean» se datorează în temei «guvernului directorilor». Oamenii aceștia, care își zic pragmatici, au profitat de situația economico-politică unicală, instaurînd cu o uimitoare consecutivitate acea «rînduială nouă», pe care o consideră cea mai potrivită. «Transnistria este un simbol, spunea unul din patrioții locali, e primul loc în Uniune, unde populația de limbă rusă a reușit să-și apere drepturile». Toate acestea, precum și lozinca rosienilor «de dreapta»: «Renașterea Rusiei va începe de la Nistru», nu era decît lirism. Transnistria a devenit practic un atelier al acestei «renașteri». În acest sens s-a lucrat din timp.
Din vara anului 1990 Iurii Blohin, deputat al S.S. al U.R.S.S. «din partea Moldovei» copreședinte al grupului «Soiuz», stabilise relații permanente cu Anatolii Lukianov, președintele prezidiului S.S. al U.R.S.S. Procuratura Rusiei a transmis la Chișinău unele documente din «cazul GKCP», din care se vede că Lukianov era implicat direct în formarea «republicilor mici» din Gruzia (Osetia de Sud, Abhazia), Estonia (Narva), Lituania (raionul Șalciniai) și Moldova (Transnistria, Găgăuzia) — în zone populate compact de minorități naționale. Dată fiind perspectiva ieșirii republicilor din U.R.S.S. activitatea grupului «Soiuz» a fost orientată la organizarea opoziției politice pe teritoriile acestor regiuni, care să ceară alipirea la U.R.S.S. Pe teren activau organizațiile de partid și statele-majore ale districtelor militare.
Spre deosebire de alte viitoare «republici», Transnistria poseda un impunător complex industrial-militar. Pe cînd ziarele sovietice scriau despre «complexul economic-industrial unical al Transnistriei», se avea în vedere nu atît fabricile de conserve și de confecții, cît uzinele și asociațiile tehnico-științifice militare — tehnologii moderne, producții unicale cu electronică ultrafină, inclusiv pentru utilajul rachetar. Acest C.I.M., precum ne-a demonstrat-o timpul, nu era amenințat de conversiune, ba dimpotrivă, anume el a asigurat «inexplicabila» prosperare economică a «republicii nistrene», ceea ce a și permis «guvernului său directoral», denumit mai apoi «Consiliu al directorilor și antreprenorilor» să aloce 20 la sută din profiturile transnistrene pentru scopuri de război.
În pofida anumitei rezistențe manifestate pînă și în Moscova, ca bunăoară, refuzul procurorului general al U.R.S.S. Nicolai Trubin de a lua parte la zămislirea «noilor republici», în Kremlin se lucra în sudoarea frunții la organizarea în aceste regiuni a referendumurilor pentru menținerea U.R.S.S. Judecînd după notițele lui Anatolii Lukianov, se acorda atenție maximală Moldovei și Osetiei. O îngrijorare deosebită trezea «epurarea» temeinică a cadrelor din raioanele vestice ale Moldovei: în structura organelor puterii de stat de acolo aproape că nu mai rămăsese «nomenclatură» orientată spre Moscova. Din organele securității de stat ale Moldovei au fost concediați mai bine de jumătate din numărul colaboratorilor. Aceștia s-au înrolat organic în aparatul «jurisprudenței» și administrației «republicii nistrene», precum și au format «serviciul ei de securitate».
Referendumul din stînga Nistrului privind menținerea Uniunii R.S.S. a fost desfășurat cu «ajutorul» gardiștilor și cazacilor. La 15 iulie Anatolii Lukianov expediază pentru publicare redactorului ziarului «Izvestia» următoarea «Adresare»:
«Noi — reprezentanții regiunilor, populația cărora la referendumul unional (și la plebiscitele locale) s-a pronunțat fără echivoc pentru a rămîne în cadrul Uniunii R.S.S. renovate, examinînd situația creată, relevăm:
Rezultatele acestea au fost înregistrate în ciuda rezistenței opuse de autoritățile republicane, care au căutat în fel și chip să submineze lucrul asupra noului Tratat unional, interzicînd referendumul, declarîndu-se în afara Uniunii... Noul proiect al Tratatului unional preconizează dreptul noilor formațiuni statale de a adera la Uniune. Același drept este confirmat și de Hotărîrea Sovietului Suprem al U.R.S.S., adoptată în baza rezultatelor referendumului unional din 17 martie 1991.
...Noi insistăm asupra:
1. Recunoașterii vrerii poporului, exprimate la referendum, drept suficient temei pentru accesul delegațiilor formațiunilor noastre spre a semna Tratatul unional.
2. Înființării pe lîngă S.S. al U.R.S.S. a unei comisii cu drept de examinare și soluționare a chestiunilor, vizate în actele legislative sus-numite.
În numele:
R.S.S. Moldovenești Nistrene — Maracuța G. S.
Republicii Găgăuze — Kendighelean M. V.
Republicii Autonome Abhaze — Șamba T. M.
Regiunii Autonome Sud-Osetine — Cehoev A. G.
Consiliului interregional din R.S.S Estonă — Kogan E. V.
Raionului Șalciniai din R.S.S. Lituaniană — Bilans K. Ia.».
Cataclismele din august au încurcat nițel ițele în alte republici, dar totuși — după ce metodică putem evalua cîte vieți omenești din Moldova și Gruzia revin la fiecare din iscăliturile puse?
Există deja o versiune «cum Lukianov a creat republica nistreană». Se consideră, precum că după eșecul puciului din august, care a fost sprijinit la modul absolut de conducerea transnistreană și «colectivele de muncă», Tiraspolul s-ar fi pomenit în situația fortăreței Brest: «Ai noștri au plecat, iar noi rezistăm». Nu e tocmai așa, deoarece, cum n-ar fi, dar modificările politice de suprafață n-au stingherit contactele guvernului transnistrian cu grupul «Soiuz» și cu administrația industrial-militară. «Republica nistreană» nu a fost creată de Lukianov, el numai a lucrat la crearea ei.
Curios lucru, dar în prima adresare a lui Boris Elțin «Către cetățenii Rusiei» din prima zi de puci (19 august 1991) nu găsești nimic, ce ar veni în contradicție cu actuala evoluție a evenimentelor și ar deosebi poziția «puciștilor» sau grupului «Soiuz» de poziția lui Elțin și a «blocului democratic» față de republici:
«Conducerea Rusiei a ocupat o poziție fermă față de Tratatul unional, tinzînd spre cimentarea Uniunii Sovietice, spre coeziunea Rusiei. Poziția noastră privind problema în cauză ne-a permis să grăbim esențial pregătirea acestui Tratat, să-l coordonăm cu toate republicile și să fixăm data semnării lui — 20 august a. c.».
Între timp, poziția republicilor baltice, Moldovei și Gruziei vizavi de «Uniunea renovată» era bine știută. Dar cui îi ardea să se «agațe» de formulări ori să le ia în serios în acele zile de cumpănă?!
La 20 august 1991 în preajma Chișinăului stăteau tancuri, iar în jurul centrului de televiziune se construiau baricade. La tipografii se tipărea nu numai presa proprie, dar și presa democratică moscovită («Mai apoi ei și-au arătat recunoștința...»). 400.000 de oameni — mai bine de jumătate din populația Chișinăului — au ieșit în străzi pentru a-și apăra libertatea și a sprijini democrația Rusiei.
Arestarea lui Igor Smirnov, eliberarea lui, «războiul șinelor» desfășurat reușit de către femeile OSTK-ului au agravat situația, demonstrînd toată neputința guvernului de la Chișinău. Cu concursul mijloacelor de informare moscovite arestarea lui Smirnov și a altor lideri nistreni și găgăuzi, care sprijiniseră fățiș GKCP-ul, au fost prezentate drept o tentativă a guvernului Moldovei «de a se răfui cu liderii minorităților naționale». De altfel, aceste arestări au urmat după arestarea «ghekacepiștilor» moscoviți și erau absolut identice cu primele.
* * *
Mass-media continuă «să toarne apă la moara Tiraspolului». Prioritățile propagandei s-au schimbat odată cu dispariția Uniunii Sovietice: apăru mitul «alipirii la România». Despre cele ce se întîmplau în satele din stînga Nistrului, despre modul cum în această perioadă «postpucistă» era «tratată» opoziția transnistreană aflăm abia acum. În condițiile de completă izolare încercarea acestor oameni de a-și apăra cu înverșunare libertatea, care părea deja obținută, era vădit fără nici o speranță. Decretul despre «trecerea sub jurisdicția transnistreană», apoi introducerea «cetățeniei transnistrene» au făcut ca sistemul să capete un aspect totalitar aproape ideal. Au devenit normă devastările școlilor moldovenești, interzicerea alfabetului latin, închiderea gazetelor, explodarea caselor și necontenitele omoruri, în special printre învățători, medici, polițiști, membrii Frontului Popular. Ziarele transnistrene îndemnau la măceluri — și nu indirect, ci la direct, numindu-i pe nume, iar adesea indicînd adresele «dușmanilor poporului nistrean (!)». Trăgeau din arme nu numai «necunoscuții» pe timp de noapte, dar și deschis, ziua în amiaza mare — gardiștii și cazacii, adesea chiar în case, în prezența copiilor. Printre «dușmani» erau mulți ruși și ucraineni, dar în marea majoritate — moldoveni. În luna mai, pe cînd în Transnistria se făceau «congresele popoarelor», la congresul «moldovenilor Transnistriei», contrar atmosferei de supraveghere ideologică totală și de groază, au fost adunați tocmai... 37 de oameni.
Se poate isca întrebarea: de ce tăceau? Ei nu tăceau. Veneau comisii de la Moscova, ziariști moldoveni plecau la Moscova. Rezultatul îl știu mulți — articolele despre «național-fascismul moldovenilor». Nimeni nu se tînguia de persecutarea moldovenilor, «Ostankino» nu relata despre «acțiunile de reprimare» din stînga Nistrului.
Numărul precis al celor morți și dispăruți fără veste în Transnistria în afara acțiunilor militare începînd din vară te-i mira de va putea fi stabilit de cineva. În tot cazul e vorba de sute. Numărul refugiaților de pe malul stîng pe cel drept către începutul lui iulie a. c. depășea 50.000 de oameni. Acesta e tributul inițial, plătit de locuitorii Moldovei pentru «drepturile populației rusofone» în primul experiment reușit de «renaștere». Mai apoi, cînd în toiul conflictului situația majorității moldovenești de pe malul stîng devenise catastrofală, iar la Tiraspol începuseră arestările în masă, ministrul securității naționale al Moldovei, răspunzînd la întrebările ziariștilor, va spune: «Ce putem face? Cu ce forțe să ne apărăm? Să luptăm cu armata a 14-a? Noi încă nu ne-am smintit într-atîta...».
Conflictul transnistrean a izbucnit în zilele cînd la O.N.U. avea loc ceremonia primirii unor noi membri — foste republici sovietice. A început exact așa, cum aveau să pornească mai tîrziu «evenimentele de la Bender» — cu o provocare nu departe de sediul poliției din Dubăsari. Exact așa, precum mai apoi la Bender, secția orășenească a poliției s-a aflat asediată timp de cîteva luni și devenise cel mai fierbinte punct din oraș. Au încercat să-i țină apărarea locuitorii din împrejurimi, făcînd în preajmă un cerc viu. La 1 martie secția de poliție din Dubăsari a fost «cucerită» de cazaci. Toate încercările anterioare ale Chișinăului de a stăvili procesul ce se desfășura pe malul stîng se ciocneau întîi de toate de campania «făcătoare de dreptate» din presa moscovită. De data aceasta evenimentele și-au găsit o oglindire ceva mai rezervată, dar la fel neadecvată: încercarea organelor administrative legitime ale Moldovei de a pune capăt dezmățului armat de pe malul stîng și a-și apăra cetățenii a fost prezentată drept confruntare a două «părți ostile» egale. Conflictului i s-a dat frîu liber.
Exact peste o lună după declanșarea lui, sprijinul Tiraspolului din partea membrilor guvernului Rusiei și conducerii armatei rusești a devenit cu totul fățiș. Am putea numi vizita la Tiraspol în ziua de 6 aprilie a. c. a lui Ruțkoi, vicepreședinte al Rusiei, și Stankevici, consilier al președintelui Rusiei, deputat al S. S., cu declarația că «Republica nistreană a existat, există și va exista», luările de cuvînt ale lui Ruțkoi în parlamentul Rusiei și la televiziune, decretul lui Elțin despre trecerea armatei a 14-a sub jurisdicția Rusiei și declarațiile ulterioare ale lui Graciov, ministrul apărării al Rusiei.
Poate că toți acești participanți eroici la «revoluția din august» din Moscova au devenit ocrotitori ai «ghekacepiștilor» din republici cu totul întîmplător?
* * *
Așadar, în toiul conflictului nistrean Boris Elțin printr-un decret unipersonal declară armata a 14-a care aparține țărilor Comunității, ca fiind a Rusiei. Dacă pînă atunci divizia 59 a armatei a 14-a asigura garda transnistreană cu armament, apoi începînd cu luna mai armata participă deschis la acțiunile de război pe teritoriul Moldovei, recunoscută de Rusia ca stat suveran. Președintele Rusiei, tot el comandant suprem al Forțelor Armate ale Federației Ruse, nu dă nici o explicație de rigoare și nu reacționează la sesizările guvernului Moldovei, parlamentarilor ei, organizațiilor ei politice și obștești, care cereau încetarea amestecului armat. El nu reacționează nici la declarația Departamentului de Stat al S.U.A., ba mai mult, reîntors de la Washington, chiar de la scara avionului, se încumetă să amenințe guvernul Moldovei.
Cîteva mii de cetățeni ai Rusiei luptă pe teritoriul Moldovei în componența diverselor formațiuni armate, dar președintele nu li se adresează cu o cuvîntare similară celei cu care s-a adresat anul trecut către «soldații din Lituania», — ba din contra, el și guvernul său se pronunță în sprijinul căzăcimii, cea mai agresivă și mai numeroasă dintre toate formațiunile rusești din Moldova. În pofida cunoscutelor și periculoaselor «ciudățenii» de comportament ale «eroului» afgan Aleksandr Lebedi în timpul puciului din august, el se înscrie oarecum în istorie ca «apărător al Casei albe», obține gradul de general și la momentul de cumplită criză este numit ca nou comandant al armatei a 14-a în locul «liberalului» Iurii Netkaciov...
E greu să estimezi consecințele «sindromului nistrean». Practica intervenției armate a Rusiei în republicile vecine este de fapt legalizată. Poporului i s-a oferit o lecție de neprețuit; dacă nu-ți convin legile «lor» — pune mîna pe armă, Patria nu te va uita...
Noțiunea «nazism» include în sine nu numai niște simptome specifice de activism al statului, dar în primul rînd — starea societății. Fobia națională îi nivelează pe toți — de la lumpeni și pogromiști pînă la intelectuali și democrați. Reprezentanța Moldovei la Moscova a devenit locul, unde laolaltă cu național-patrioții făceau demonstrații întru susținerea populației rusofone străjerii dreptului.
Rolul principal în crearea «sindromului nistrean» l-a jucat mass-media. Dar în afacerea asta mai este nevoie și de o anumită atmosferă, în care propaganda fățișă să fie primită cu plăcere drept un pur adevăr.
În grandioasa mistificare, denumită «cotropirea «barbară» a Benderului», nu s-a găsit loc pentru interviuri cu polițiștii: nimeni dintre ziariști, în afară de corespondenții de la France-Presse și «Libertatea», «nu s-au priceput» să treacă pe la secția de poliție din Bender, de unde au pornit evenimentele. Victor Vasilevici Gusleakov, comisar rus al poliției moldovenești din Bender, și colaboratorii săi, printre care rușii alcătuiau cel puțin o treime, s-au distins printr-o mare dîrzenie. «Eu nu recunosc republica nistreană. Benderul a fost și rămîne să fie oraș moldovenesc», — spunea Victor Gusleakov după patru luni de asediu în clădirea poliției, semiruinată în urma unor neîntrerupte tiruri de trei zile în șir. Oare nu puteau fi demonstrate toate acestea apărătorilor «populației rusofone» în zilele cînd intervenția armatei ruse și ulterioara ocupație decurgeau sub lozinca «apărării drepturilor rușilor pe orice teritorii»? Tocmai atunci și în legătură cu aceasta Aleksandr Mociaikin, președintele Consiliului coordonator al adunării ofițerilor Forțelor Armate ale C.S.I., membru al unei comisii a Sovietului Suprem al Rusiei, sosit pe calea aerului în Moldova în timpul «evenimentelor de la Bender», spunea la o conferință de presă din Tiraspol în ziua de 22 iunie:
«Se pune mereu aceeași întrebare — de ce se amestecă Rusia? Mă întreb și eu: de ce nu s-ar amesteca? Cum să nu se amestece Rusia în timp ce aici există populație rusofonă? Nu știu de ce americanii caută prin lagărele noastre vreun om de-al lor, cotrobăiesc toată Uniunea Sovietică în căutarea vreunui deținut. Alte naționalități și popoare procedează la fel. Iar nouă nu știu de ce ni se scot ochii — chipurile, «de ce Rusia?» E clar că din acest punct de vedere — sîntem obligați să ne amestecăm. Cine să-l salveze pe acest rus sau pe acest ucrainean, dacă nu Rusia?»
În aceste zile partea răsăriteană a Moldovei, după cum și prorocea Jirinovski, a devenit primul loc în fosta U.R.S.S., unde au intrat ca eliberatoare nu tancurile sovietice, ci tancurile rusești.
De altfel, nu e adevărat că «Benderul zace în ruine», și cu atît mai mult — că «fondul locativ e distrus în proporție de 40 la sută». Geamurile sparte, urmele de gloanțe, olanele stricate — acestea nu-s «ruine». Mai mult ca altele au suferit aici clădirile executivului orășenesc și poliției, asupra cărora ambele părți au tras reciproc de la cîțiva pași. De pe urma focului de artilerie au suferit casele din preajma sediului poliției. Se află la locul său cinematograful «Drujba», despre care se zicea că e «distrus din temelie». Sînt întregi vitrinele magazinelor — cu excepția cîtorva din centrul orașului. Cu dezmățul criminalității din ultimele luni, jafurile puteau fi mult mai mari. Au funcționat și funcționează spitalele și aproape toate întreprinderile. S-au dovedit a fi false zvonurile despre «tancurile românești», «bombardamentele asupra orașelor și satelor din Transnistria», «femeile-lunetiste lituaniene», «grădinițele de copii împușcate de către moldoveni», «eșaloanele cu muniții» și «minele-jucării românești». O dezinformare profesionistă continuă același stat-major al armatei a 14-a, în special șeful statului-major, generalul-maior Tihomirov, și colonelul Baranov.
Chișinăul, literalmente, nu avea chip «să deschidă gura»: în torentul subit al dezinformării declarațiile «sîngerosului președinte» Snegur, transmise de două ori de către «Ostankino», sunau contrar sensului lor. Ele erau însoțite și de comentariile respective. «Ne învinuiesc de neobiectivitate comuniștii, homosexualiștii, Președintele Snegur...» — relata «consiliul directoral» ostankinean. Declarațiile Președintelui Snegur erau urmate de «reportaje de pe malul stîng», care, dacă scoteai sunetul televizorului, nu spuneau nimic în plus la cele știute deja: război, oameni în tranșee, morți pe străzi. Comentariile explicau că distrugerile și victimele sînt rezultatul «cotropirii barbare a Benderului» de către Moldova. Lucrul acesta era confirmat de către locuitori ai raioanelor supuse tirurilor de către partea moldovenească.
Pe ecrane nu apăreau oameni care au suferit de pe urma focurilor trase de armata transnistreană, despre rezultatele «muncii» artileriei transnistrene și atacurilor tancurilor armatei a 14-a nu se comunica. Interviurile, oferite în acele zile corespondentului moscovit din Chișinău de către unii membri ai parlamentului Moldovei, dispăreau fără urmă. Reacția Occidentului și opiniile politicienilor apuseni de la Moscova erau dosite de publicitate.
«Campania Bender» au cîștigat-o mijloacele de informare ale Rusiei. Perspectiva apariției «tancurilor rusești pe străzile Chișinăului», insistent profilată în fața politicienilor chișinăuieni, după toate cele întîmplate și după numirea noului comandant al armatei a 14-a, părea inevitabilă. Nu se putea conta pe compasiunea parlamentului rus sau pe sprijinul «democraților» ruși: după «evenimentele de la Bender» atitudinea față de Chișinău a devenit practic univocă. Ultimatumul odiosului vicepreședinte al Rusiei a căpătat contururi concrete. Totul s-a săvîrșit în zile numărate: vizita lui Ruțkoi la Chișinău, vizita lui Snegur la Moscova, destituirea din funcție a ministrului apărării Costaș și a ministrului securității Plugaru, introducerea «forțelor pacificatoare» ale armatei a 14-a, în sfîrșit, crearea unui nou «guvern de coaliție» la Chișinău, de componența, căruia sînt mulțumiți cei de la Tiraspol și Moscova. Cel mai amuzant dintre aceste evenimente este ultimul — e în concordanță cu ocupația «legitimă» a malului drept de către desantul pacificator din Tula al generalului Lebedi.
În ultimul timp Președintele Snegur a solicitat iarăși sprijinul O.N.U. Dar situația a devenit deja alta. Sesiunea parlamentului s-a încheiat. Convenția de la Moscova nu numai că n-a fost ratificată de parlamentul Moldovei, dar nici luată în discuție: n-a permis cea mai numeroasă fracțiune, a «agrarienilor», care a și venit la putere în persoana «celor mai buni reprezentanți» ai săi — vechea nomenclatură comunistă. Liderii noului guvern al Moldovei posedă o îndelungată experiență de activitate de aparat în comun cu unii dintre liderii Transnistriei. Ce-i drept, se mai mențin ziarele, în centrul Chișinăului fac greva foamei voluntarii, există o opoziție adevărată, «neîmblînzită». Dar principalul e că și o puțină experiență de libertate își lasă urmele. «Pînă mai dispunem de timp, trebuie să instruim următoarea generație în așa fel ca ea să mai poată supraviețui 40 ani de ocupație» — spunea în anul 1988 unul din liderii mișcării estoniene.
Există un fel de experiență care, repetîndu-se, trezește oarecum senzația de sortire istorică:
«În noaptea de 26 spre 27 iunie guvernul U.R.S.S., printr-un ultimatum care expira peste 24 de ore, a cerut României să cedeze această provincie românească (Basarabia), precum și nordul Bucovinei. României îi rămînea să aleagă: rezistența sau cedarea. Rezistența însemna război — războiul unui imperiu ce numără 180 milioane de oameni cu o țară cu o populație de 20 milioane... Nu cunosc în istoria noastră politică o problemă mai chinuitoare, apărută în fața regelui și consilierilor săi, decît aceea care trebuia rezolvată la 27 și 28 iunie. Cu o oră înainte de expirarea termenului pentru a da răspunsul, noi am hotărît: am hotărît să cădem de acord... Declar aici că am luat decizia sub presiunea forței, la un moment dintre cele mai dificile din istoria noastră, oferind viitorimii să ne judece fapta».
(Din discursul rostit în parlament de prim-ministrul României, Gheorghe Tătărescu, la 28 iunie 1940).
Viitorul de atunci este prezentul de azi. Cu unele corecții de deplasare geografică, situația de acum 52 de ani s-a repetat aproape ideal. «Să nu facem atîta tragedie, ar putea spune pacificatorii, că deocamdată nimeni nu-i ucide. Pur și simplu patru milioane vor trăi ceva mai altfel decît au dorit». Dar anume asta și era înțelepciunea statului care, precum se zice, și-a încetat existența.
După ce ocupația pacificatoare a devenit fapt împlinit, mass-media din Rusia a început oarecum să dea înapoi, s-a ajuns pînă la recunoașterea acțiunilor guvernului Moldovei ca legitime. Deocamdată drept «vinovați» pentru evenimentele de la Bender tot mai des sînt numite persoane din forța a treia și a patra dar nu e exclus să fie numite și cele din «prima» — de la Tiraspol, practicienii căreia sînt prea independenți, ca să se supună «ideologilor» Moscovei. Ziariștii care încearcă să elucideze tema în cauză sînt amenințați de «necunoscuți» prin telefon. Cu toate acestea, în gazetele de la Moscova a prins să se strecoare un semiadevăr despre Transnistria, care, după cum se spunea în anii restructurării, «era imposibil să ți-l imaginezi».
După cele întîmplate în Moldova, nici nu poate fi vorba de relații civilizate în parametrii fostei U.R.S.S., și devin o podoabă lipsită de sens cele 15 drapele ale republicilor sovietice pe cheiul Ist-River. Lupta armată împotriva alfabetului latin în centrul Europei nu trece fără urme. «Sindromul nistrean» ca o pată brună, afectează tot mai mult regiunile rusofone din sud-estul Ucrainei. Metastaze ale lui sînt Narva și Crimeea. Intențiile democraților de la Moscova de a pune la cale referendumuri în toate republicile unde locuiește «populație rusofonă», concordă întocmai cu programele celor «de dreapta» din Rusia și inspiră perspectiva unor recrutări suplimentare în unitățile pacificatoare de desant ale armatei ruse. «Totul va decurge cît se poate de pașnic» — promite MAE al Rusiei. Însă și la Narva, și în Crimeea au și apărut nu se știe de ce cazacii ruși. În Moldova ei au demonstrat că se pricep excelent și la conducerea tancurilor.
* * *
Ce mai poate face o țară care «n-are nimic în afară de armamente»? Îi lipsește principalul cu ce a trăit dintotdeauna, opoziția. Cazuri, cînd singura opoziție a guvernului devin fasciștii, iar societatea e preocupată preponderent de situația consîngenilor din «regiunea Sudetă», au mai fost. Face oare să ghicim ce ne așteaptă, dacă în Moscova vor străbate la putere cei «de dreapta»?
Sursă: Moldova Suverană, Nr. —, 28 octombrie 1992, pagina 3, coloanele —.
