Întotdeauna atenția multor politicieni și cărturari a fost orientată spre studierea ținuturilor noastre, a Moldovei și Munteniei.
Ultimii patru sute de ani, cînd popoarele vecine ne-au ajutat să perdem independența, am devenit tot mai atrăgători pentru «migranți».
Ultimii atît înainte, cît și în prezent ar fi vrut să găsească o soartă «mai bună pentru interesele noastre». Bucățind casa națională, ei numesc aspirațiile noastre naționalism.
Unii au studiat istoria pămîntului nostru și știu, că strămoșii noștri puteau să-și apere demnitatea. De aceea și-au dat silința pentru a nimici învățătorii și alți purtători de aspirație națională. Pentru apărarea intereselor lor au recurs la falsificarea istoriei noastre. Dar sînt și din acei, care ne înțeleg și ne susțin.
Sîntem recunoscători și unora, și altora, pentru că în acest mod ne învață să înțelegem, cine sîntem, cine sînt dușmanii noștri și cine ne sînt prieteni.
Înțelegem cu toții, că în noi este ceva mare și permanent, care nu poate fi biruit nici de timp, nici de tragedii.
Începuturile noastre vin din adîncurile vremurilor strămoșești, găsind aici susținere spirituală în cele mai grele timpuri.
Istoria noastră începe de la apariția Daciei (an. 20-30 î. e. n.) pînă la formarea în 1290 a Valahiei (Munteniei) și în 1359 a Moldovei. Istoria medievală a strămoșilor noștri odată cu crearea acestor două state (bazate pe Dacia romanizată) se sfîrșește în 1716 odată cu subjugarea de către fanarioți. Această parte a istoriei noastre este adevărata istorie a Moldovei noastre.
Odată cu crearea Moldovei și Munteniei ca stat, le vedem în lupta cu țările vecine pentru păstrarea independenței naționale.
Și niciodată n-au dat exemple negative în zilele de triumf. Toți luptătorii aveau un singur scop – apărarea Patriei și credinței, dar nu cotropirea teritoriilor străine.
Și dacă Patria noastră decade, apoi se întîmplă acest lucru din cauza lăcomiei unor nații și a neunirii noastre. Dacă grecii au nimerit sub jugul lui Filip, iar mai apoi sub jugul Romei, apoi de aceea că ei au vrut să fie – Plateani, Tebani, Atenieni, Spartanieni, numai nu greci.
Așa și strămoșii noștri,au vrut să fie ardeleni, munteni, bănățeni, moldoveni și numai...nu români.
Dușmanii noștri și azi , încearcă să ne slăbească cu ajutorul acestui neajuns. Dar din aceasta nu vor fi în cîștig nici noi, nici ei. Cine seamănă ură – om rău va fi.
Izvorul tuturor relelor noastre, precum și ale lumii întregi vine de la unirea slabă și a strămoșilor, și a noastră.
De aceea dușmanul nostru cel mai crîncen nu sînt alte națiuni, ci neunirea și agramanța noastră, lăsarea noastră de Dumnezeu. Cîndva Moldova a fost printre primele țări ale Evropei care a folosit tipografia. De aici invita Rusia învățători și caligrafi, zețari și muzicanți. Antioh Cantemir este considerat primul poet rus. În Rusia erau considerați iluminiști așa personalități ca Spafarii, P. Movilă, D. Cantemir ș. a.
Însă vin timpuri grele, cînd acest ținut e întunecat de jugul otoman.
Istoria nouă începe cu unul dintre cele mai grele secole. Demult sînt pierdute toate elementele naționale și patriotice. Legile sînt călcate în picioare de către aristocrați, în care străinii găseau susținere. În acel timp, cînd multe țări se dezvoltau furtunos, noi furtunos coboram în jos. Revoluția Franțeză a zguduit întreaga Europă, și aceasta s-a răsfrînt asupra ținutului. În 1821 T. Vladimirescu a ridicat drapelul național, chemînd la luptă împotriva străinilor. Existența unui oarecare popor înseamnă un an lung, spunea un învățat francez, care are zile cu ceață și zile luminoase, timpuri friguroase și timpuri de recoltare a roadei.
De aceea fiecare pe timp friguros se încălzește cu trecutul strămoșesc, iar pe timp cețos trebuie să mergi cu ajutorul luminii, aprinse de strămoși. Trecutul trebuie știut. Filozoful din Roma Antică Ciceron spunea «Dacă omul nu se interesează de istorie, de faptul, ce a fost pînă la dînsul, ce se întîmplă în prezent și nu privește în viitor, apoi nu-i mai mult decît un copil».
Omul întotdeauna a iubit familia sa mai mult decît rudele, dintre oameni a iubit mai mult rudele sale, dintre sate – satul său, dintre popoare – poporul său, dintre țări – țara sa. Anume pe acea, unde au căzut strămoșii săi, unde s-a născut și a crescut retrăind pentru toate, ce-l înconjură în lupta cu nedreptatea.
Istoria Moldovei și a Munteniei e bogată în evenimente eroice, care pot fi mîndria și a grecilor, și a romanilor. Ea este bogată în evenimentele interesante și e legată de istoria țărilor vecine, cu care Moldova era în relații politice. Cele mai strînse legături le-a avut cu Polonia, Ungaria, Ucraina, Hanatul din Crimeia.
Din cauza neînțelegerii între Ungaria și Polonia, care au vrut să stăpînească cnezatele românești au fost duse lupte crîncene, care i-au slăbit mult. În timpul imperiului otoman relațiile de agresiune dintre ele au ușurat cu mult biruința otomanilor în perioada cotropirii Europei.
Numai datorită eroismului moldovenilor în frunte cu Ștefan cel Mare otomanii au fost reținuți pentru un timp îndelungat, devenind scut pentru celelalte țări. Moldova nu o dată a căutat sprijin la vecini, dar fiind mințită de multe ori, era nevoită să lupte și împotriva turcilor, și împotriva celora, de la care căuta susținere și ajutor.
Pentru mine Ștefan-Vodă este Mare și Sfînt, de aceea, că apărîndu-se, nu nimicea și nu ducea războaie de cotropire. Ginerele său, fiul lui Ioan al III-lea, i-a propus să unească oștirile lor și să șteargă Polonia de pe fața pămîntului. Ștefan, amărît de aceste gînduri ale ginerelui său, i-a răspuns, că noi, oamenii, ne-am născut nu pentru a ne omorî unul pe altul, ci pentru a ne ajuta ca să devenim oameni, trăind după legea lui Dumnezeu.
Probabil, toate țările din jurul cnezatelor române, numindu-se creștini, procedau nu așa cum procedează creștinii. În ei persista instinctul mîndriei, a cotropirii de dragul bunăstării materiale, dar nu și misiunea creștină. Și totuși, în momente grele ne veneau în ajutor. Instinctul răutății urmărește pînă în zilele noastre pe fiecare om aparte, pe fiecare națiune. Numai studiind religia și legile ei, poți înțelege toate acestea. Dacă omenirea, judecînd păcatele strămoșilor săi, va putea să judece și păcatele sale, apoi numai atunci vom putea trăi ca frații.
Pentru ca să vorbim de drepturile omului, trebuie mai întîi să trecem prin religie. Nu cu ochii închiși să credem, dar studiind și dovedind științific sensul existenței omului ca ființă superioară a dezvoltării spirituale.
Alegîndu-ne conducătorul și numindu-l «domn», apoi trebuie să vedem că el într-adevăr corespunde acestei noțiuni.
Revenim la cuvîntul «tovarăș» cu sensul după dicționarul lui V. Dal «a căuta marfă», dar nu spiritualitate, adică domn.
Să ne întoarcem la societatea, din care vrem să scăpăm. Să ne întoarcem la catastrofa de nimicire a naturii, spre care rîvnește lumea materială.
Aș vrea ca conducătorii să se gîndească la sensul vieții omului, dar nu la sensul vieții a animalelor, cu toate că de multe ori animalele sînt mai omenoase decît unii tovarăși cu chip de om.
Sursă: Tighina, Nr. 28, 2 octombrie 1991, pagina 1, coloanele —.
