Nu-l cunosc, dar îl susțin întru totul pe Viorel Ilie Paulencu, autorul articolului cu titlul menționat («M.S.», 2 martie 1991), și-mi pun și eu semnătura alături de a lui.
În toamna anului 1946 unitatea noastră a sosit la Tighina din străinătate. Ne-am dislocat la început nu departe de cetate, tunurile le-am aranjat în jurul podului și noi, ostașii, multe zile în șir am făcut de gardă. În cîmp deschis, în frig și secetă, înfometați.
Orașul era ruinat, nu avea apă potabilă, pentru mîncare noi aduceam apă direct din Nistru. Drept că pe atunci apa încă era curată. Parcă și azi îi mai văd pe acei copii distrofici, pe acei bărbați și femei umflate de foame, care mureau cu sutele. Niște amintiri de coșmar.
Dar cetatea, înconjurată cu sîrmă ghimpată, era un mister. De cîte ori am încercat să intru, să văd ce-i acolo, n-am reușit. Chiar și în uniformă militară am încercat — degeaba. Eram din altă unitate, epoleții mă dădeau de gol.
În cetate trebuie să fie un muzeu sau altceva, dar nu unitate militară. Ea a fost înălțată de strămoșii noștri pentru moldoveni și nu pentru «eliberatori».
Sursă: Moldova Suverană, Nr. —, 19 aprilie 1991, pagina 2, coloanele —.
