Cînd, după război, m-am dus la orășelul meu natal Cetatea-Albă, cu celebra cetate a lui Ștefan cel Mare, pe poarta centrală a cetății, stema Moldovei cu bourul era lipsă. În 1980 la Odessa, cu ocazia expoziției personale critica de artă Augusta Marcovna Taradaș, ce lucra la muzeul arheologic, mi-a propus să vizitez și depozitele muzeului. Ce surpriză! Într-o cameră din subsol, într-un colț văd trîntită Stema Moldovei cu bourul, cea de pe poarta centrală a Cetății Albe. Mi s-a făcut clar, că stema a fost furată și dusă, să nu se mai găsească. Hoții știeau bine, că cetatea și pămînturile fără stemă vor deveni ale lor.
Mi-am adus aminte de această tristă istorioară cu ocazia concursului, organizat pentru stema de stat a republicii Moldova. Stema poate fi și chiar trebuie modernizată, dar nu schimbată, înlocuită, părăsită. Nici o teorie istorică, cît de ingenioasă, nu mă poate convinge, că avem acest drept de a o înlocui.
Stema este un lucru sfînt, ca și crucea. Ea trebuie să rămînă aceeași, neschimbată. Ea nu-mi aparține mie, Ea nu-ți aparține ție, Ea aparține Neamului... Stema ne dă dreptul asupra pămînturilor. Stema este dovada continuității Neamului nostru. Și ce nerozie e să crezi, că Zimbrul, Bourul este «o gafă strămoșească și un serviciu de prost gust» — cum zice graficianul Domnul Gh. Vrabie, întru apărarea Stemei sale.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 226, 25 septembrie 1990, pagina 2, coloanele —.
