Ca pe frați îi primesc unghenenii pe refugiații ce vin încoace din raioanele de răsărit ale republicii. Numărul celor ce și-au găsit aici adăpost a trecut de o mie, majoritatea fiind femei și copii. Ei sînt cazați la taberele de odihnă pentru elevi, precum și la rude, cunoscuți.
Iat-o la sediul executivului raional pe Nina Rusu, care a fugit din Tighina cu cei trei copii ai săi. Inspectorul general al învățămîntului public din raion dl Andrei Chivriga, răspunzător de aranjarea refugiaților, stă de vorbă cu dînsa, o liniștește, o încurajează, spunîndu-i că vor trăi în tabăra de la Rădeni, unde sînt create toate condițiile.
— Doamne, ce zile negre am ajuns! — se tînguie Nina Rusu. — Am lăsat cuibul nostru și am fugit de infernul de acolo, mai întîi pe jos, apoi un om ne-a dus cu motocicleta pînă la Bulboaca, iar mai departe cu trenul. Soțul s-a întors înapoi. Ce va fi cu noi, ce ne așteaptă?
Vizitînd alte sate din raion, ne-am convins că primăriile, conducătorii de colective, organizațiile obștești fac tot posibilul pentru a ușura traiul celor loviți atît de crunt din cauza ambițiilor demente ale liderilor republicii nistrene fantomă.
Sursă: Viața Satului, Nr. —, 22 iulie 1992, pagina 3, coloanele —.
