CAHUL. (De la corespondentul nostru). Viața le-a dat moarte, iar moartea — nemurire... Semnificativ, dar și dureros detaliu: au fost înmormîntați la 23 iunie — ziua proclamării suveranității republicii. Suveranitatea, pentru realizarea deplină a căreia și-au sacrificat și ei viața.
Ei — trei bărbați ca brazii tăiați de-o secure haină. Anatolie Pavlenco, cel mai tînăr, șofer la întreprinderea pentru reparația și deservirea tehnicii agricole; Constantin Munteanu, lăcătuș la combinatul intergospodăresc pentru construcția caselor; Vasile Șevcenco, conducător de brigadă la C.M.M.I. — 3. Trei ramuri, pornite dintr-o unică tulpină — un ucrainean, un moldovean și un rus. Trei ostași căzuți pe platoul Cocieri pentru același pămînt, pentru aceeași țară.
Trei tați care au lăsat șase copii orfani. Pentru necrologul lui Constantin Munteanu, ce urma a fi publicat în gazeta raională, a fost adusă o fotografie a familiei sale. Din spațiul ei s-a decupat chipul lui Costică... O fotografie ciopîrțită. Obsedantă, imaginea era răvășitoare: Natașa, fiica lui Vasile Șevcenco, năucită de-atîta soare și de-atîta lume ce tălăzuia în piață, neînțelegînd ce se întîmplă și de ce fața tatălui e acoperită de un lințoliu...
Părea că acolo, în Piața Independenței, se adunase întreg orașul. Oamenii n-au venit aici, la funeralii, numai din îndemnul compasiunii. A fost un miting de doliu, dar și un miting de protest. Un miting-parastas, dar și un miting-avertizare.
— Să le ținem minte pentru vecie numele, spunea S. Platon, primarul orașului, căci numele lor sînt cea mai concludentă mărturie că acest pămînt de la sud de țară, stropit cu sîngele lui Ion Vodă Viteazul, a născut și va naște bărbați adevărați întotdeauna.
S-au spus vorbe zgîrcite: cuvinte multe n-aveau rost. Mitingul respingea reflexele cromatice ale tabloului lui Francesco Goya «Somnul rațiunii generează monștri». Pornit din ruinele fostului imperiu sovietic, un monstru colindă spațiul euroasiatic — monstrul separatismului. Reflexe ce învolburară acest timp al durerilor, nedumeririlor și neliniștilor. Dar și al speranțelor, măcar și vagi, în triumful rațiunii, al unei dreptăți care întîrzie să rostuiască destinul acestui pămînt ce nu se vrea persiflat prin declarații infatuate și de o agresivitate nedisimulată, făcute de unii lideri cu viziuni «democratice», dospite de vechi deprinderi imperiale, care nu vor să înțeleagă că acum trăiesc în altă țară.
O țară ce nu le aparține și nu le va aparține niciodată.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 88 (17958), 25 iunie 1992, pagina 2, coloanele —.
