În Tighina, fără nici o viză
N-am mers niciodată la Ambasada U.R.S.S. pentru vize de intrare în R. Moldova. Eu sînt și voi fi pentru totdeauna în România, aici, în București, la Chișinău, în Tighina. Cunoaștem noi o persoană care era așteptată la ambasadă cu toată drăgălășenia și atenția, iar dumnealui le oferă în schimb toate temenelele și astfel a rămas pe lîngă prezidentul din Chișinău și pe lîngă un mare poet basarabean. De parcă datorită acestor temenele, rușii ar fi fost de acord cu Unirea. Dimpotrivă, prin astfel de legături, au cîștigat timp, pentru a o împiedica. Acest zîmbăreț, cu orchestră de curte, pardon, de cameră, de zîmbăreți, au răspîndit ideea că Unirea va avea loc, dar peste niște ani. Să nu ne grăbim. Și au făcut tot ce au fost în stare să fie amînată. E limpede că Unirea va avea loc. Pînă și gardiștii îi întrec în convingere că va avea loc. Și că va avea loc înainte de «peste niște ani», înainte de «la sfîrșit de secol» sau «început de mileniu». Dar ea are loc chiar acum. E în plină desfășurare. Fără Unire, frații noștri din Basarabia continuă să fie umiliți și căsăpiți de către cei fără de țară și fără de Dumnezeu.
Ajuns în satul Hagimus, care se află la 2-3 sute de metri de Tighina, am rămas uluit. O limbă românească de toată frumusețea. M-am trezit acasă, la poalele dinspre Cluj, ale munților Apuseni. Sat românesc, temeinic. Polițiștii și voluntarii înarmați controlează intrările în sat și colinele din stînga lui. În dreapta, teren fertil, de cîmpie. Un grup de femei se încumetă și merg pe cîmp, poate peste o sută de metri de sat, cu un camion, cu uneltele și cu sacii de arpagic și semințe, pentu lucrările agricole de primăvară. Blocurile Tighinei la cîțiva pași. Ca din pămînt au apărut cazacii și gardiștii. Femeile au luat-o la fugă, iar oștenii fără de țară s-au urcat în mașină și au dispărut. Luptătorii români nu puteau trage. Între inamic și ei se aflau mamele, surorile, se aflau tot ce aveau mai scump în sat. În aceste împrejurări am decis să intrăm în Tighina. Ca ziariști. Nu avem acreditări. Nu am anunțat pe nimeni în Tighina. Ne-am fi dezonorat să ne anunțăm sosirea tocmai acelor personaje care comandă pe cazaci și gardiști, care comandă moartea. S-a găsit o persoană, din considerente ușor de dedus, nu-i pomenim numele, care ne-a fost călăuză. Am ales drumul obișnuit, la vedere, și am mers pe traversele liniei ferate. Cele cîteva sute de metri, pînă la Tighina, au fost foarte lungi. Din urmă ne ajunge un român. Într-o pungă de plastic ducea varză murată la cineva din Tighina. Omul a înțeles că sîntem români. Și a început să ne spună durerile lui. L-am rugat să vorbească doar în rusește cu persoana care ne călăuzea. Zadarnic. Întîlnise români, primii români. Așteptase o viață. Îl rugăm insistent să nu vorbească în limba română. Zadarnic.
Cazacii și gardiștii văd verde înaintea ochilor cînd aud vorbindu-se românește
Ne oprim și îl rugăm, pentru nimic în lume, să nu mai vorbească românește. Pătrundem în oraș. La prima stație de autobuz, așteptăm și iar așteptăm. Stația de la intrarea în oraș. Românașul cu varza acră (îi spunea curechi, așa cum vorbesc și eu în satul meu din Ardeal), ne întreabă ceva românește. Călăuza ridică tonul și-i răspunde rusește. Grupul se tensionează. Nu știam dacă dintre cele cîteva persoane din jur, civile, unele nu aveau și misiuni speciale. Pe una dintre ele o simt cum se apropie de mine, să mă întrebe ceva. Nu cunosc limba rusă. Mă fac că nu observ intenția sa și mă depărtez de stație, spre un grup de copii, de lîngă un bloc. Se jucau, fără prea multă veselie, cu o minge. Sau, încercau să se joace... În fine, vine mașina. Plecăm. În mașină, alte încurcături, dar iată-ne în fața sovietului orășenesc. Ne îndreptăm cu hotărîre spre intrare. Închis. Oare? Vine paznicul. Chiar paznic? Sau numai paznic? Apar, tocmai acum, gardiștii înarmați. De unde au venit? Intră în sediu, cu niște pași prin care dădeau de înțeles că alții mai grozavi decît ei nu se mai află pe fața pămîntului. Din clădire izvorîse de îndată cîțiva civili. Le spunem că sîntem ziariști. Nu am spus că din România. Adevărul urmau să-l afle chiar din clipa în care am fi ajuns în fața personajelor pe care le căutăm. Între noi era și un ziarist român, colaborator al unei agenții străine... Ni s-a răspuns că am venit prea tîrziu iar ștabii au plecat. Într-adevăr, era spre seară. Sîmbătă. Iar ștabii după ce au discutat la Tighina cu reprezentanții celor trei țări, Rusia, România și Ucraina, au plecat, pentru alte «tratative», la Chișinău. Facem stînga împrejur și pătrundem pe o stradă principală. Liniște, liniște. Trecătorii nu vorbesc între ei. Situația aceasta e în avantajul nostru. Doi cazaci îl duc pe al treilea, beat. Sau cel beat îi duce pe cei doi. Urcăm într-un autobuz. Un gardist tînăr, îngrijit, se urcă și el. O bătrînică i se adresează, în limba rusă, și îi oferă locul. Am înțeles că bătrînica era româncă, după un Doamne apără-ne, abia șoptit. Gardistul avea altceva de făcut. A mers spre spatele autobuzului. Noi am coborît prin față.
La gară cu un civil pe cap
Cu vreo cîteva zile în urmă, polițiștii români au pătruns în oraș în niște vagoane de mar-fă, venind în ajutorul colegilor încercuiți în sediul poliției. Gara acum trebuie să fie străjuită de multe guri de foc ascunse în blocurile de lîngă ea. Comisia de supraveghere sosise în Tighina. În gară, cîțiva copii își găsiseră de joacă, lîngă trenul muzeu. Unii îl excaladează. Un individ printre ei. Mi-am zis că nu e nici bunic, nici tată, ci, știți D-voastră. Previn grupul. Nu prea mă iau în seamă. Dar iată, apare iar, ca din pămînt, românul cu varza acră. Ne urmărește de la distanță. Cel ce nu era nici bunic nici tată simte ceva. Îl port după mine pe românașul cu varză, încît să se trezească față în față cu călăuza, în speranța că astfel va vorbi în rusă. Dar nu a fost să fie așa. Călăuza este învinsă. Totuși situația nu era disperată: cei doi erau de prin părțile locului. Vorbiră mai în rusă, mai în română, apoi numai în rusă. Deci cei ce i-or fi auzit au fost satisfăcuți. Dar nici mai ușor nu ne așteptăm să ne fie... În stație sosesc două autobuze cu același număr. Șoptesc grupului să se urce în al doilea, bănuind că individul nici tată nici bunic se va urca în primul. Așa a făcut. Ce ne mai rămînea? Să jucăm tare. Le fac semn să coboare. Românașul vorbăreț este, acum, atins și el de curentul electric... al înțelepciunii. Am înțeles însă că nu se va desprinde de grupul nostru nici picurat cu ceva. România din el striga după România. La un semn, coborîm și pornim așa, ca la plimbare. Dar ce să fie în fața noastră? Aglomerare de cazaci și gardiști, într-o curte, iar pe trotuar saci cu nisip. Riscăm să ne legitimeze și să le luăm interviul. Sau ei nouă. Că doar nu ajunsesem chiar întîmplător unde trebuie. Era cam tîrziu să facem stînga împrejur, dar, totuși, ne-am întors și ne-am văzut liniștiți de drum, ca niște localnici. Ne urcăm într-un autobuz spre ieșirea din Tighina.
De intrat am intrat în Tighina, dar de ieșit?
Ne îndreptăm spre linia ferată, de la marginea orașului, dar terasamentul este înalt, cu o înclinație abruptă. Am ajuns ca într-o înfundătură. Ne întoarcem și intrăm pe drumeagul șerpuit, folosit de românii care lucrează în Tighina și umblă pe jos atunci cînd nu circulă trenul. După ultima casă, spre cîmp, o magazie părăsită. Observ o perdea mișcîndu-se. Am înțeles îndată despre ce este vorba. Cînd trecem pe lîngă latura cealaltă a magaziei, după perdeauă văd o mutră mișcătoare. Nimerisem peste prima zi, sau primele ore de deblocare a orașului. Se ajunsese la o înțelegere în comisia de experți, de la externe, a țărilor implicate? Pe cîtă vreme? Tot pe atît timp, după care, în mod neașteptat, cei veniți de aiurea au încălcat înțelegerile de încetare a focului? Ei, ce facem, mergem mai departe? În cele două-trei sute de metri care despart orașul de sat, s-au întîmplat multe. Și pe coline și pe șes. Românii din satul Hagimus s-au ridicat la luptă pentru a-și apăra somnul strămoșilor și viitorul pruncilor. Și cei din satul Varnița. Despre satul Varnița se impune precizarea că nu e un sat de lîngă Tighina, ci un sat din Tighina, casele țăranilor fiind chiar lîngă blocurile Tighinei. În spatele nostru, cu picioarele depărtate stînd pe loc și privindu-ne, o persoană din intelighenția civilă, cu haină de piele.
În fața noastră morții și umiliții neamului românesc
În perimetrul dintre oraș și sat și prin apropierea lui. Un polițist oprește un camion cu prelată. Privește, act reflex, după prelată. O rafală scurtă și polițistul îmbrățișează pămîntul, într-un gest de profundă iubire. Era pămîntul mîntuirii lui. Al lui și al neamului său, al tatălui, bunelului și străbuneilor și al celor doi copii de acasă, al soției. Dar prea tîrziu a atins pămîntul. Gloanțele îi ciuruiseră inima.
De peste colină, dinspre satul Gîsca, simte duhul celor patru polițiști arși de vii, ciuruiți de gloanțele unor venetici. Doi flăcăi, aici, lîngă satul Hagimus, veneau de la lucru, din Tighina. Au fost pîndiți de gardiști și dezbrăcați. Flăcăii visaseră să aibă haine de piele. Temerară dorință, cîțiva ani de economie. Dar dacă așa au crezut ei că vor obține zîmbetul fetelor dragi, au izbîndit. Trăgeau nădejde să fie aproape și nunta lor. Și a fost... Gardiștii au plecat cu hainele de piele.
Mai depărtișor un fiu de român mai fuge din ascunzătoare. S-a acoperit de o mare și grea vină. A fost cu tractorul, la arat, în România. Îl caută ca pe un vînat.
O femeie venea de la lucru. Se îndrepta spre căsuța ei, cu trei copilași la geam. Dar n-a fost să fie așa. Au strigat-o. A dat la fugă. Nu luase seama cînd îi ieșiră alții înainte. Și ce n-a pătimit creștina! Au pus-o să facă genoflexiuni. Să cînte. Să-i mîngîie pe obraji. Să sară într-un picior. Cartușele mușcau pămîntul. Efectul jarului de sub picioarele ursului. Și ei rîdeau, rîdeau. Și cînd s-au săturat de rîs, cazacii și gardiștii i-au dat o cazma și au pus-o la săpat tranșee. Nu mai rîdea niciunul. Ori va reuși să sape tranșee, ori...
Un flăcău s-a întors din armata imperială. Ea tot imperială este, indiferent cum o tot botează și rebotează Moscova. Venea în satul său, ca omul revășit de dor după cei dragi și după un pahar de vin roșu. Dar iată că niște străini, cu pușcoaicele pe umăr, cu alții, care zic că sînt din Tighina și Tiraspol, îl cheamă frumușel la ei. De cînd din Tighina sau Tiraspol? De un an, sau de cîțiva? De la război încoace, cînd Moscova avea nevoie pe aici de stăpîni de sclavi? Feciorașul ajunsese lîngă prima casă. Vor să-l lege cu mîinile de spate, de un măr. Protestează. Nu înțelege ce se întîmplă. Cîteva paturi de armă îl înmoaie. Nu se mai ține bine pe picioare. Îi leagă mîinile în sus, de ramuri. Atîrnat pe lemn. Se duce vestea ca fulgerul la măicuța și tăicuța băiatului. Părinții vin și îngenunchează și din genunchi se roagă să nu le omoare fiul. Nici nu răspund. Moartea grea, de plumb, e surdă, iar cînd i se aude glasul, cel lovit cade ca de plumb. Dar iată, cazacii par a reacționa. Bătrînul a rostit cuvintele sacrosante: fiul meu este ostaș în sovietskaia armia. Sovietskaia armia? Camaradul nostru de arme. Îl dezleagă. Flăcăul sprijinit de mama și de tatăl său, ca de două toiege, se îndreaptă spre casă.
Cincisprezece copii vin cu autobuzul de la o serbare școlară. Seară. Plouă mărunt. Sînt coborîți din autobuz și culcați în noroi și amenințări să nu se ridice, ci să doarmă așa, în noroi, sub ploaie, altfel, și în loc de cuvinte, purtătorul de armă desena, cu două rafale, o cruce, pe glodul îmbibat cu apă. Numai în felul acesta știa să facă semnul crucii.
O fetiță din Căușeni... luată de acești vajnici osteni ai armatei sovietice, cazacii și gardiștii ruși de prin cele două orașe... Vai de soarta acestei fetițe.
Și tot acești martirizați și alții, despre care n-am scris, erau în fața noastră, între Tighina și Hagimus. Nu eram singuri, ci împreună... Și am pornit spre sat cu toții, pentru că în sat s-a născut veșnicia. Cazacii ruși și rușii gardiști și-au părăsit, unii ieri, unii mai alaltăieri, satele Rusiei, sate murinde și moarte. Au venit în afara veșniciei și umblă ca niște bezmetici. Ca migratorii altădată, jefuitori de vieți. Și de agoniseala altora. Dar sînt în afara veșniciei. Într-o bună zi amintirea lor va rămîne doar în legendele bătrînului Nistru.
Sursă: Țara, Nr. —, 21 aprilie 1992, pagina 1, coloanele —.
