«Spune-mi ce faimă urmărești, și-ți voi spune cît de porc ești» (Leonel Lopez Mossa)
Despre conflictul de pe Nistru s-a publicat și se publică destule. Evident, că o mare parte din problemele noastre actuale, în consecință, vor fi trecute pe contul acestui război. De aceea, posibil, acuma n-ar strica să analizăm, cîtuși de superficial, măcar unele din acele momente cruciale care, fiind stringente, rămîn, totuși, în umbra evenimentelor belice. Deci, să facem o încercare de a aborda una din ele...
Cum trebuie să fie organizată societatea umană ca membrii ei să fie asigurați cu toate cele necesare? Proiectele de organizare socială — atît cele teoretice, cît și cele cu aplicație în practică, pot fi clasificate în felul următor: a) după principiul de repartiție echitativă — egalitarismul. A fost preamărit de mulți teoreticieni ai socialismului utopic, începînd de la Thomas More și Tommazo Campanella. Au fost făcute numeroase tentative de a realiza în practică proiectele utopice, unul dintre care tot încă mai speră a se convinge — deja măcar pe sine însăși — că egalitarismul este apt de existență. Am în vedere castroismul în Cuba — o modificare tropicală a socialismului sovietic la o treaptă extrem de inferioară de dezvoltare; b) industrialismul socialist cu economia de plan și «piața socialistă» încă o utopie în plus, mai modernă. Tentativele de a o traduce în viață au fost efectuate în Iugoslavia, China, în fosta U.R.S.S. — începînd cu reforma lui Kosîgin (sfîrșitul anilor '70) de la Iurie Andropov și pînă la Mihail Gorbaciov. Acest gen de utopie tot a decedat, păstrîndu-se ca exfepție în China; c) libertatea inițiativei individuale, decentralizarea politico-economică. Acest mod de organizare a societății — cu toate coliziunile și neajunsurile lui (dar ce este perfect pe lume?) — este forma cea mai rațională de organizare a relațiilor sociale inventată de umanitate! Ce-i drept, imperativul logico-rațional nu ia în vedere un alt aspect al cognitivității — intuiția. Dar anume înspre unificarea ambelor aspecte în activitatea practică a umanității și este orientat vectorul dezvoltării.
Deci, noi am trecut prin etapa a) a dezvoltării societății, și astăzi ne aflăm deja la punctul extrem al etapei b), care s-a epuizat definitiv (de fapt, ambele etape sînt nu altceva, decît forme ale monopolismului de stat absolut). Ca rezultat, ne aflăm într-o situație de criză profundă, care dă de bănuit că este ciclică și, vasăzică, poartă un caracter tranzitoriu. Deci, și eforturile organelor de stat superioare (legislativul și executivul) trebuie să fie orientate spre slăbirea efectelor negative ale crizei, în primul rînd spre amortizarea răsfrîngerii lor asupra păturilor de jos ale populației, odată ce criza de acest gen implică tranziția la altă formă de organizare socială, la alte relații economice și politico-sociale...
Însă, în realitate, toate hotărîrile și legile adoptate de organele de decizie (care tot încă n-au delimitat sferele de activitate specifice și suficiente fiecăreia) nu acționează decît în contra inițiativei individuale libere, stopînd dezvoltarea în direcția pieței. Și într-adevăr, dacă e să urmărim pașii făcuți de organele în cauză, ne rămîne să constatăm faptul trist că tot ce conțin ei constructiv sporește strangularea tinerilor lăstari ai businessului în Moldova, și centralizarea (ministerele, comitetele și comisiile înmulțite de la Suveranitate și Independență încoace) și consolidarea continuă a organelor centrale, ceea ce este absolut nejustificat, avînd în vedere scopul final al tranziției (economia de piață).
De ce se întîmplă așa? Întrebarea aceasta, aparent simplă, necesită un răspuns nu numai complex, dar și chibzuit. În scopul acesta să recurgem la un procedeu de caracter metodologic, prop[us] de Lenin (dar însuși fapt[ul] că el este autorul procedeului, nu-i scade valoarea, […] fiind o întrebare-cheie în p[o]litologie), anume: aplica[rea] întrebării «cui îi convine ac[e]asta!». Răspunsul la aceas[tă] întrebare constituie un p[as] înainte în dezlegarea problemei abordate. Îl obținem p[rin] aplicarea analogiei — în O[c]cident (lucru cunoscut) o[ri]șice parlamentar reprezin[tă] anumite forțe politice sau g[ru]pări economice, industria[le], financiare care-i finanțea[ză] campania electorală. Confor[m] logicii formale, la noi ar tr[e]bui să avem același luc[ru]. Dar, spre diferență de Ve[st], noi nu avem nici măcar ca[pi]talism silvestru, deci par[la]mentarii la noi nu au ac[e]spete ca colegii lor occide[n]tali. Dar, totuși, au ei un sp[ri]jin oarecare — nu-i așa? E[vi]dent! De ce vorbesc desp[re] parlamentari? D-apoi nu-s acei care adoptă hotărîri […] legi, lucru despre care s-a v[or]bit mai sus?... Așadar, ca […] ne descurcăm cu situația în parlamentul nostru, trebuie să ținem cont de rădăcinile lui. Doar nu este pentru nimeni o taină, că în marea lor majoritate și parlamentarii și membrii guvernului sînt persoane care-și trag originea încă din timpurile stagnării... Adică, vreau să spun, și atunci n-au dus-o rău dumnealor. Bunăoară, cine face parte din clubul «Viața satului»? Președinții de colhozuri, directorii de sovhozuri, conducătorii asociațiilor agroindustriale intergospodărești, agronomii-șefi. Cum este reprezentată în aceste organe industria? Directori de întreprinderi, ingineri superiori etc. Oameni de rînd sînt mulți (am în vedere, fără asemenea spete)?.. Deci, lucru clar — persoanele pomenite reprezintă doar propriile interese (atît personale, cît și cele de «breaslă», de monopol). Iată și răspunsul la întrebarea «cui îi este convenabil aceasta?» Într-adevăr, cui încă poate să mai convină situația aceasta, domniile lor fiind latifundiari (deci, agromonopoliști — președinții etc.) și capii monopolurilor industriale (cea ce, de fapt, și sînt directorii, inginerii-șefi etc).
Acuma putem da răspuns și la întrebarea «de ce?» căci a devenit clar — economia de piață impune relații economice, înlăturîndu-le pe cele tribaliste (protecționism de tot felul), ceea ce antrenează relații noi de producție — oamenii vor fi selectați pentru angajare deja conform capacităților și calităților profesionale și personale, și nu pentru că sînt rude cu cineva... Și, evident, comparația nu va fi în favoarea celor actuale, cele de mîine cîștigînd prin energie, cunoștințe, nonconformitate a gîndirii, prin comportamentul independent. Și, atunci, unde se vor aciua seniorii de astăzi? Înțelegînd aceasta, domniile lor fac totul pentru a stopa, iar dacă nu — măcar pentru a stăvili pe un timp cîtuși de lung reformele. Anume acest interes meschin și este acel «de ce?», pe care îi căutăm noi!
Și speranța că acești domni vor începe într-o bună zi singuri de la sine să acționeze (în exercitarea funcțiilor pe care le dețin) în mod dezinteresat, cu abnegație, ar fi tot utopică. Cu atît mai mult că nimeni niciodată (fără a absolutiza expresia) nu face nimic completamente dezinteresat (cine are dubii, să consulte literatura psihologică de specialitate). Așa că, pentru ca să avem în funcții de primă importanță persoane care aparent ar proceda, dezinteresat, este nevoie ca în fotoliile respective să fie plasați acei, interesele personale ale cărora coincid, la moment, cu interesele societății. N-ar fi însemnat oare aceasta un pas înainte înspre acea armonie socială pe care o privim cu invidie în inimi în țările civilizate?
Sursă: Vocea Poporului, Nr. —, 28 iulie 1992, pagina 4, coloanele —.
