Sau dacă nu le-am fi trebu[i]t, nu-și făceau loc în istorie [în]doliații ani, 1812 și 1940. [N]u vom derula evenimentele, [î]ntrucît esența lor o cunosc și [pi]cii de la grădiniță. Cizma [m]oschicească, «virtuțile» pur[tă]torilor ei îi fac să tresară în [so]mn pînă și pe cei care au [î]mbrățișat adîncurile nevorbi[t]oare. Și așa nevorbitoare cum [sî]nt, ele au cuprins în brațele [l]or reci, cu tot cu taină, pe [m]ilioane și milioane de dispă[ru]ți anume datorită ciumei ro[ș]ii, mai groaznică decît moar[t]ea însăși.
Roșul «internaționalismu[l]ui proletar», în care eram im[p]uși să credem și în care, din [p]ăcate, ne-am încîlcit speran[ț]ele, mi s-a părut dispărut din conștiința și idealurile oamenilor de toate confesiunile. Realitatea însă e alta.
Să luăm bine seama cum în chiar imediata vecinătate a noastră mișună indivizi ce, bucurîndu-se în surdină de fărădelegile proimperialiștilor, așteaptă ca pe-o zi de paști, reanimarea fostului regim socialist de cazarmă. Or ei, pigmeii dați, sînt faimoșii țucalari de ieri, puțin la minte mai întîi, căci au citit și conspectat doar materialele congreselor de partid. Puțini la suflet mai apoi, deoarece ei se adună și se adapă la alte izvoare decît menționatul. Or nici puținul puțintei sufletesc nu-l posedă, căci țucalarii au vîndut și-s gata să-și relee profesiunea în orice moment, numai să vină. Șansa a prins să le rînjească (și ei iarăși s-au bucurat cu întreaga ființă) din clipa izbucnirii puciului moscovit. Numeroși inși din imediata-ne vecinătate, cum spuneam, își scoseseră din naftalină hainele de sărbătoare în vederea întîmpinării eventualelor blindate pe străzile Chișinăului.
Niște mititei, niște foarte mititei tipi, ce nici desconsiderarea și greața colegială nu o merită, întocmeau pe ascuns «liste negre», conform cărora, după persuaziva lor opinie, cei de bine urmau să se înarmeze cu cîntece gen «Vo glubine sibirskih rud...»
Apropo de puciul din august trecut. Statul Moldova (pe atunci numai suveran) s-a aflat în stare de lacrimă, de sus pînă jos lacrimă, cînd participanții la mitingul moscovit consemnau victoria reformelor. A plîns și autorul rîndurilor ce ți se propun, iubite cititor. Și zău nu crede nici pînă acum că multpromițătorii democrați ruși au pus în funcțiune atît de iscusit mecanismele staliniste la capitolul «colaborare» cu statele independente, ca și Rusia de altfel. Înțelegem, președintele Elțîn nu-și retrage armatele de pe teritoriile republicilor suverane, cu drepturi similare, din simplul motiv că nu are unde le caza și mai ales cu ce le hrăni. Dar prin ce ne-am făcut noi vinovați de sărăcia Rusiei?
Și încă ceva. O țară poate fi bogată avîndu-și toți copiii acasă, ci nu împrăștiați pe aiurea. Acasă, acolo, zic, să-și revendice drepturile. Să-i apere acolo propria-i prispă, să-i ajute proprii pereți, dar să nu o facă pe discriminații în alte meleaguri, pe care le-au ocupat, în alte lumi însetate de libertate și flămînzinde și ele în această vreme tulbure și complicată.
În ce ne privește, se creează impresia că Lukianov, criminalul, va părăsi liniștea de la «Matrosskaia tișina», achitat și cu un nou volum poetic la subsuoară dedicat bravilor cofondatori ai republicii comuniste. Iar la ieșire îl va aștepta neapărat steaua de erou al Rusiei pentru ingeniozitatea de care a dat dovadă în acțiunea respectivă. Sau puciul s-a zămislit anume în tolul chinului lukianovilor asupra întemeierii noului «stat».
Regret că l-am simpatizat la adevăratul său timp pe revoluționarul Egor Iakovlev de la «Moskovskie novosti». Cu atît mai amar mi-i regretul acum cînd sub oblăduirea sa și cu al său consimțămînt, și cu a sa încurajare, telejurnaliștii velicoruși au dezlănțuit un război informațional de-a dreptul incomensurabil, rezidînd în tendința ipocrită de a discredita în fața opiniei ruse și celei mondiale un popor. Un popor care nu-și dorește decît integritatea teritorială și pace în neam, în cer și pe pămîntul său. Și pe care actualmente îl aureolează doar aspirația spre evadarea din impasul economic și social.
Să-l ai în permanență drept interlocutor pe antihristul jurist Iakovlev de la Tiraspol, să difuzezi de la micul ecran istoria moldovenilor prin optica veneticilor nu e pur și simplu o manifestare a vacuumului de etică ziaristică, ci sculpătură în suferința unei țări. Deci atunci cînd tac tancurile propriu-zise masacrul e prelungit de tancurile ideologice ale «Ostankino»-ului.
Că dacă nu le-am trebui rămășițelor comuniste ruse, s-ar întoarce în patria sa armata a 14-a și tehnica acesteia. La fel cum ar amuți și canonada denigratoare promovată cu insistență în presa scrisă și cea televizată moscovită.
Că dacă Moscovei nu i-ar trebui fîșia de uscat nistreană, între noi, Moldova și Rusia, s-ar aciua pentru totdeauna buna înțelegere. Și chiar frăția, dacă vreți, care în nici un caz nu poate fi confundată cu trîmbițatul internaționalism. Frăția adevărată are o singură față. Și o singură durere. Și o singură credință. Creștinească. Adică sacră.
Atît deocamdată.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 78 (17948), 10 iunie 1992, pagina 1, coloanele —.
