Cu cît mai aproape eram de porțile Gurii Bîcului, cu atît mai impertinent ne dădea tîrcoale neliniștea. Și nu grație fricii (încă n-o simțeam), ci mai mult vina o purta pustietatea, care acaparase traseul central aglomerat cîndva. Nici un vehicul nu tulbura liniștea împrejurimilor.
Chiar la intrarea în comună — o colibă adaptată, îmbrăcată în peliculă și cocoțată pe patru piloni de lemn. Era primul post de pază. După ce fusesem supuși unui control, mai mult verbal decît «documentar», ni se permise să ne continuăm calea. Deși polițiștii găsiră de datoria lor să ne preîntîmpine: «Mai bine n-ați pleca încolo. Pe pod situația e imprevizibilă...» Dar curiozitatea profesională a biruit și de data aceasta. Fusesem informați că pentru orele 12.00 la mijlocul podului era planificată întîlnirea reprezentanților malurilor beligerante și parcă puteam rata o asemenea ocazie?
...La ora convenită eram deja la poalele podului cu pricina.
— Iaca nu ne-au răspuns: vor sosi la convorbire ori ba, — ne potoli nerăbdarea domnul Mihai Vacarciuc, comisarul-adjunct al poliției din Florești; îi avea în vedere pe parlamentarii din partea stîngă a Nistrului.
Împăcîndu-mă cu așteptarea, îmi aruncai privirea în partea opusă a rîului. Frumoasă arăta mahalaua nistreană a comunei Bîcioc în lumina blîndă a soarelui de mai. Case și mai țărănești, și mai moderne ițindu-se cochet din umbra verde a pomilor; cărărușe de țară, ridicîndu-se întortocheat de la poalele apei spre centrul satului (probabil, multe tălpi fierbinți au cunoscut ele pînă mai odinioară). Și... țipenie de om.
...Drapelul parlamentar cu un «K» negru încrustat în pînza lui albă e ridicat mai sus de nivelul frunții domnului Vacarciuc. Semn că e timpul să ne pornim spre locul convorbirii. Voi recunoaște: nu mi-a fost frică pînă în momentul cînd am observat că sînt luată în ținta cîtorva guri de automate, dosite în umbra lespezilor de beton, ce apărau pozițiile «lor». O făceau cu scopul de a supraveghea securitatea parlamentarilor. Însă pentru orice eventualitate mă stăruiam să pășesc în umbra domnului Dumitru Todică, primarul Gurii Bîcului: mai știi ce le poate trăsni prin cap.
— Bună ziua! Zdravstvuite!
— Strîngeri amicale de mîini, zîmbete pictate pe buze și doar privirile încordate le trădau starea sufletească.
Mihai Vacarciuc: «Ce se mai aude nou în partea stîngă?»
Serghei Alexeevici Mișin, șeful postului de gardiști dislocat în satul Bîcioc: «E liniște deocamdată. Numai noaptea au răsunat cîteva împușcături în partea de jos a satului».
Dumitru Todică: «Se vorbește cum că s-a împușcat din partea voastră».
Serghei Mișin: «Da, și din a noastră. Dar și din Gura Bîcului...»
Mihai Vacarciuc: «Vom cerceta faptul. Dacă se va dovedi că polițiștii au încălcat înțelegerea de conciliere — vor fi pedepsiți».
Dumitru Todică: «Mîine Gura Bîcului își serbează hramul satului. Vă invităm la noi în ospeție. Dar e nevoie să convenim: nici o împușcătură nu trebuie să răsune în această zi... În Bîcioc locuiesc multe rude de-ale locuitorilor noștri — bine ar fi să le permiteți și lor trecerea peste pod...»
Stepan Stepanovici Iorgov, primarul comunei Bîcioc: «Mulțumesc. Am să transmit și consătenilor invitația. Dacă se vor găsi doritori de a hrămui cu rudele la Gura Bîcului — de ce să nu le permitem?..»
...După cum am aflat mai tîrziu, hramul sătenii l-au serbat în liniște. Iar pentru această zi pașnică au primit-o cu vîrf și îndesat în cele care au urmat. Căci de cîteva zile nu contenesc împușcăturile la Gura Bîcului...
Sursă: Viața Satului, Nr. —, 17 iunie 1992, pagina 2, coloanele —.
