Demult erau însetați de sînge separatiștii extremiști de la Tiraspol. Numai cîte acțiuni n-au întreprins ei pentru a provoca o vărsare de sînge. Cîteva luni în urmă au făcut o încercare la Dubăsari, dar atunci nu le-a mers. Apoi, la 10 decembrie 1991, în timp ce Ghimn Pologov cerca insistent dizolvarea Prezidiului Parlamentului, la Tighina adepții lui luau cu asalt secția orășenească de poliție și iarăși pentru a-și potoli setea de sînge. Și atunci provocarea a eșuat.
Totuși, în cele din urmă separatiștii și-au atins scopul. Ei au provocat o ciocnire armată la podul de la Dubăsari, ce s-a soldat cu morți și răniți. În negura nopții de 13 decembrie s-a vărsat sînge. S-a vărsat mult sînge: imediat după alegerea Președintelui Republicii Moldova de către întregul popor; imediat după ce Parlamentul Moldovei a declarat nule alegerile și referendumul din pseudorepublica nistreană; chiar a doua zi după ce Boris Elțin l-a asigurat pe Mircea Snegur că va recunoaște independența Moldovei și că Parlamentul Rusiei va examina problema cu privire la acordul bilateral; chiar în ziua cînd Mircea Snegur se afla la Minsk, urmînd să plece la Kiev.
Separatiștilor le-a trebuit sînge pentru a reduce la zero rezultatele tratativelor cu liderii Rusiei și Belarusiei, pentru a suspenda negocierile de la Kiev. Și iarăși au reușit. Președintele s-a văzut nevoit să se întoarcă de urgență în țară, ocolind capitala Ucrainei, suspendînd întîlnirea cu omologul său din republica vecină.
Separatiștilor le-a trebuit sînge pentru a păta cu el demnitatea și tihna poporului de pe acest picior de plai basarabean, a stîrni ura consîngenilor din Transnistria, a altor popoare de asemenea iubitoare de pace. Le-a trebuit sînge pentru a-i face pe inițiatorii Comunității Statelor Suverane să întoarcă spatele Moldovei, pentru a discredita un popor întreg, a-i provoca la un război civil fratricid.
Separatiștilor le-a trebuit sînge pentru a declanșa o campanie de isterie propagandistică împotriva moldovenilor.
Acum, cînd imperiul e la un pas de prăbușire în prăpastie, anumite forțe, cointeresate în menținerea lui, căută cu orice preț să provoace un incident de mari proporții, pentru ca apoi să fie produsă o lovitură de stat militară. În țările Baltice imperialiștii nu mai au ce căuta. În Caucaz s-au fript și le este frică să se bage, în Asia Centrală nu există condiții serioase pentru un conflict. Așa că locul vulnerabil ei îl văd în Moldova. Îl văd și acționează din umbră, împingîndu-i pe transnistreni împotriva basarabenilor, răspîndind cele mai murdare zvonuri prin mass-media de la Moscova și de la Tiraspol.
Și ori cît s-ar jura comandamentul districtului militar Odesa că armata nu e implicată în acțiunile politice ale separatiștilor, nu avem dreptul să-i dăm crezare. A devenit deja cunoscut că armata a 14-a, cu statul-major la Tiraspol, este un sprijin de nădejde al separatiștilor, și nu numai politic, ci și armat.
Moldovenii niciodată în istoria lor multiseculară n-au năvălit asupra altui popor. Ei, să fim siguri, nici de această dată nu vor porni la atac. Însă dacă evenimentele vor evolua astfel, încît vor trebui să se apere de invazia veneticilor, ei se vor apăra. Chiar și fără arme, chiar și fără mitraliere și aruncătoare de mine, pe care generalii și coloneii zeloși de la Odesa-Tiraspol le pun din plin la dispoziția bandelor de separatiști.
Să fim vigilenți, oameni buni! Să ne păstrăm calmul și să nu ne mai lăsăm provocați! Noi, spre deosebire de separatiști, spre deosebire de dirijorii lor invizibili, nu sîntem și nici nu vom fi setoși de sînge.
În fotografii: cîteva crîmpeie din evenimentele tragice de la Dubăsari, imprimate pe peliculă de corespondentul nostru special.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. —, 17 decembrie 1991, pagina 1, coloanele —.
