Dar iubirea de moșie e un zid. Au demonstrat-o recent cei mai buni fii ai Moldovei, care n-au ezitat nici pe-o clipă să-și apere neamul, atunci cînd scursura căzăcească, organizată în bande înarmate, a atentat la existența lui. Zic scursura, pentru că adevărații cazaci, tip Grigore Melehov, s-au stins demult, exterminați fiind de Stalin. Adevărații cazaci aveau moșii, aveau familii erau mîndri și falnici și nu se lăsau momiți în bande de mercenari, pentru că țineau la demnitatea lor.
Cei veniți la noi nu au onoare și nici omenie. Ei răpesc necugetat viețile tinerilor bărbați ai Moldovei. Mai iată unul, la căpătîiul căruia plînge amar soția, rămasă acum văduvă. Singură, cu durerea ce o copleșește. Și copiii viteazului bărbat, rămași acum orfani, fără mîngîierea de tată. Poate-s neștiutori încă, dar în curînd vor simți lipsa acestei mîngîieri.
N-avem oști... Și deocamdată singurul nostru zid de apărare îl formează puținele detașamente de polițiști ale republicii, care duc o luptă inegală cu agresorii ruși înarmați pînă în dinți. Acestora din urmă setea de bun străin li s-a altoit odată cu sîngele matern. E posibilă oare o primenire a mentalității de cotropitor? Va sălășlui vreo dată pacea și tihna în sufletul și mintea lor?
M-aș mira să văd mercenari din Transnistria cu hulubul păcii pe umere. Prea nu inspiră încredere.
Compoziție fotografică de Andrei Mardare.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. —, 21 martie 1992, pagina 2, coloanele —.
