Alți martori ai vechimii noastre
Se știe că toponimia rîurilor e mai veche decît cea a localităților. Cei care vin mai apoi duc cu ei denumiri de sate și orașe, dar mai greu pot schimba denumirile rîurilor. (La noi Bodiul a schimbat denumirile multor localități, dar nici a unui rîu!).
Dincolo de Nistru s-au păstrat mai multe nume de rîuri moldovenești, semn că strămoșii noștri au fost cei care le-au și botezat întîi: Tiligul, Ingul (forma articulată a rîurilor e moldovenească), Inguleț, Baraboi, Volosica, Balacliica (Balacliica Valahă, numele tătăresc Balîclî Valah s-ar traduce «Rîul Valahilor plin cu pești»). Beregan, Cuciurgan, Ticheci (Tigheci?), Putred, Elanețul Putred (în ucraineană Elaneț-Putride), Soroca, Ocnița, Dîrla (Gîrla), Udici, Sahaidac (așa se chema în limba română veche tolba de săgeți și desaga în care se purtau copiii), Moldovca (un afluient al Bugului), Bușa, Tatrani (inițial Tătărani), Humor, Merla, Ușița etc.
Cîte odată îmi vine să cred că rîurile noastre curg prin altă parte.
* * *
«Cohortele dacilor transnistreni»
Moldovenii care trăiesc dincolo de Nistru sînt nevoiți, din cauza vecinătății tătarilor, să se afle mereu cu o mînă pe coarnele plugului, iar cu alta — pe sabie. Ei sînt apreciați drept buni oșteni.
Ucrainenii, care sînt pentru prima dată atestați în istorie la 1495 drept «ucrainchii», oameni de la margine de țară, de graniță, un fel de grăniceri dinspre tătari, apreciază această calitate a moldovenilor dintre Bug și Nistru și ades formează împreună cu ei detașamente comune.
Un cîntec vechi căzăcesc spune:
Cazacii de la Nipru îl ajută pe Ioan vodă cel Cumplit în lupta de la Cahul (1574).
Moldovenii îl ajută pe Iurie Hmelnițchi, fiul lui Bogdan, să fie instalat hatman al Ucrainei.
Moldovenii ajung ades să comande armatele căzăcești.
Ultimul hatman liber ales al Ucrainei e moldoveanul Dănilă Apostol (1727—1734), care avea sub comanda sa, pe lîngă oștile de cazaci, mai multe detașamente de «cazaci moldoveni».
Sînt cunoscute unități întregi de cazaci, alcătuite din moldoveni.
Bogdan Hmelnițchi, din cei 13 polcovnici ai săi care comandau 40.000 de cazaci, avea șase polcovnici și zece mii de ostași moldoveni în oastea sa.
O cronică polonă menționează că în citele căzăcești ale lui B. Hmelnițchi cele mai curajoase erau «cohortele de veterani ale Dacilor transnistreni».
Nicolae Costin scrie în Letopisețul său că oștenii moldoveni din oastea regelui suiedez Carol al XII-lea s-au mutat după aceea în «cîmpii cei pustii» dintre Nipru și Bug. Tot în aceste locuri li s-au dat moșii și moldovenilor sosiți cu D. Cantemir în Rusia.
În 1740 cneazul Cantemir (nepotul lui Dimitrie Cantemir) formează din moldovenii de dincolo de Nistru un Corp de armată moldovenesc, care era dislocat între Nistru și Bug.
Acest corp de armată, împreună cu două polcuri — unul moldovenesc și altul muntenesc — au luptat de partea creștinilor contra păgînilor.
Creștinii, însă, s-au purtat mai apoi ca niște adevărați păgîni cu aliații lor.
În timpul războiului ruso-turc din 1735—1739 au fost ridicați cu forța în Rusia peste 100 mii de moldoveni — considerați de ruși drept supuși turci — spune Frenk, un ofițer german din anturajul generalului Minih.
Ion Neculce va descrie acest eveniment astfel: «La purcesul lui Minih trimes-au de au robit mulți oameni din ținutul Hotinului și de pe marginea Cerăuților și i-au trecut, cu femei, cu copii, la Moscu (Moscova — n. n.) și-i împărțea pe oameni ca pre dobitoace: unii luau bărbații, alții femeile, alții copiii și-i vindeau unii pe alții... Bogate și multe lacrimi era, cît se auzea lacrimile la cer».
Desigur, că armata eliberatoare nu i-a dus pe moldoveni să-i repartizeze pe la case ca să fie adăpostiți, ci îi vindea ca pe niște robi ordinari.
Atunci a și luat, probabil, naștere vorba:
* * *
Războaiele ruso-turce și moldovenii
Statul național rus independent ia naștere abia la 1480 sub domnia țarului Ivan al III-lea, cuscrul lui Ștefan cel Mare.
În secolul următor Ivan cel Groaznic unește, cu foc și sabie, statele slave. El este întîiul care face dintr-o Rusie rusească — o Rusie multinațională. Uniunea RSS a secolului XVI (zicem astfel deoarece manualul de Istorie a Rusiei așa și se întitulează: «Istoria URSS») are un singur țar, numit Cel Groaznic, și spre deosebire de alte state europene — Spania, Anglia, Olanda, Portugalia, — care-și caută colonii peste mări și oceane, el și le caută în preajma țării sale, lărgindu-și posesiunile pe contul vecinilor săi.
În secolul respectiv între Rusia și Moldova se aflau situate și alte țări și cnezate, ulterior înghițte sau înghesuite de colosul imperial, iar Rusia — statul care are azi ieșire la 12 mări și 3 oceane — nu avea încă ieșire la nici o mare, fiind o țară situată la mijloc de continent.
Petru I visează să devină împărat al Rusiei și al Bizanțului turcit și vede realizarea acestui plan numai trecînd prin Moldova. De la Iași pînă la Constantinopol nu mai e chiar atîta.
În secolul XVIII Rusia are o plăcere deosebită să-i bată pe turci pe moșie străină. De-a lungul acestui secol rușii și turcii își declară mereu război unii altora, dîndu-și loc de întîlnire pe teritoriul Moldovei.
Armatele imperiale călcau în picioare tot ce le eșa în cale, uitînd că în casa în care s-au înțeles să se bată mai locuiește cineva. În timp ce stăpînul se ascundea cu odraslele speriate pe cuptor, aceștia spargeau, în verva lor, tot ce putea fi spart, distrugeau tot ce putea fi distrus, ca la urmă să ducă cu ei tot ce mai putea fi dus, numind furtul cu un cuvînt foarte nobil — «eliberare».
Turcii căutau să elibereze Moscova de sub jug creștin, iar rușii căutau să-i elibereze pe turci de sub jug păgîn. Pe cînd și unii și alții urmăreau scopul banal de a cuceri cît mai mult teritoriu străin. Rușii vroiau să pună mîna pe Dardanele și pe gurile Dunării, iar turcii — să se mențină stăpîni atît la Dardanele, cît și la gurile Dunării.
Moldova, începînd cu 1739, se află mai mult de două veacuri sub jug dublu: unul, oficial, al turcilor, altul, neoficial, al prietenilor.
Armatele ruse staționează n Moldova în 1739, apoi în 1769—1774, 1789—1792, 1806—1812 (de la această dată în Basarabia — permanent), 1828—1834 (sînt ocupate ambele Principate — Moldova și Muntenia), 1848—1849; 1853—1856; 1877—1878 (armatele ruse se retrag în Principatul Moldovei cu tot cu cele trei județe de la Sud), 1940—19... sau 20...
Cam o invazie la fiecare 20 de ani.
După războiul ruso-turc din 1735—1739 tratatul de pace încheiat de cele două puteri se întitulează: «Statutul pentru stabilirea de către Rusia a graniței Rusiei și Turciei, a graniței Moldovei pe Bug, la 12 septembrie 1740».
Actele au fost semnate și în moldovenește pentru Moldova, «aproape de apa Siniuha, care se varsă în Bug», de Mustafa-Bei Comisar, Mehmed Efendi Cadî — din partea Turciei, de Ivan Neplecico — din partea Rusiei și de Todirașcu-bivpitar, trimisul lui Grigore Ghica, domnul Moldovei.
Moldovei i se recunosc oficial granițele pe rîul Bug.
* * *
Transnistria după anul 1792
În 1740 rușii au atins Niprul.
Apoi — la 1774 — ajung pînă la Bug. Cele două țări creștine și prietene — Moldova și Rusia — au în sfîrșit frontiere comune.
Dar în 1792 tăvălugul armatelor imperiale se rostogolește pînă la Nistru.
Peste 20 de ani, în 1812, caii husarilor se adapă deacum în Prut.
Constantinopolul e aproape de tot.
În blagorodnica intenție creștinească le mai păsa învingătorilor de popoarele pe care caii lor sirepi le călcau în picioare?!
Ce ți-i cu un creștin mai mult sau mai puțin? Ce ți-i cu o țară creștină tăiată în două? Cu una mai mult, cu alta mai puțin?!
Rușii la 1792 găsesc dincolo de Bug o țară moldovenească, nu un loc pustiu cum s-ar crede.
Astfel generalul Cohovschi într-o scrisoare trimisă la 1790 cneazului Potiomchin-Tavriceschi, descriind Iagorlîcul, va menționa că acesta e un tîrg care ține de Moldova, că trăitorii acestor locuri sînt moldoveni, «oameni tare dibaci și pricepuți la toate».
La 1799, cînd colonizarea acestor pămînturi de către ruși era în toi, consilierul țarist Sumarocov, vizitînd noul ținut anexat la Rusia, va conchide că în «Ovidiopol locuitorii mai toți sînt moldoveni și Greci și numai puțini Ruși. Toți sînt negustori cu marfa adusă de la Acherman (Cetatea Albă). Tiraspolul are numai 350 de case, iar locuitorii sînt: Maloruși, Moldoveni, Munteni (din Țara Românească — n. n.), Evrei și Țigani».
Trece prin satele Mălăiești, Butor, Tașlîc, Puhăceni din dreapta Nistrului, remarcînd în Mălăiești «obiceiul femeilor moldovence de a îmbla torcînd cu fusta n brîu». Consilierul menționează că în dreapta Nistrului toate satele sînt moldovenești. La 1799! De Dubăsari spune că n el locuiesc Moldoveni în primul rînd, apoi — Greci, Bulgari, Evrei «și numai cîțiva Ruși». Rușii, evident, erau cu toții «șefi-administratori» ai noii stăpîniri ajunsă la rîul Nistru.
Sumarocov e încîntat de frumusețea și bogăția acestor ținuturi «pline de daruri minunate ale naturii».
Colonizarea stepei Nohai dintre Don și Nipru rușii o încep după 1793.
Stepa Edisan — dintre Bug și Nistru — după 1792.
Stepa Bugeacului — dintre Nistru și Prut — după 1812.
Rușilor, ucrainenilor, nemților și bulgarilor colonizatori li se da cîte 40—50 ha de fiecare familie, inventar agricol și alte înlesniri.
Moldovenilor aceste înlesniri li se dădeau numai dacă se duceau în Crimeea, Caucaz, Siberia. Mulți au ajuns și la fluviul Amur, întemeind sate.
Oceac, numită de turci Ozu, devine Oceacov, Movilău — Moghiliov, Nani — Ananiev, Vrabie — Vradievca, ca mai apoi Chișinău — Chișinev, Orhei — Orgheiev etc.
Ecaterina a II-a intenționa, la sfatul lui Potiomchin, cel care era obsedat de ideea reconstituirii Daciei vechi: — un imperiu care i-ar cuprinde «pe toți dacii», să creieze dincolo de Nistru gubernia Novaia Moldavia — Moldova Nouă, care însă pe parcurs își rectifică numele în Rusia Nouă (Novorosia).
În Țara Edisan, căreia i se mai spunea Olatul Oceacovului sau Ucraina Hanului, Ecaterina a împărțit după 1792 vaste domenii și unor boieri moldoveni, care au înființat încă vre-o 20 de sate moldovenești, aducînd cu ei peste patru mii de moldoveni.
Vornicul Matei Cantacuzino, ginerele lui Vodă Calimachi, primește 10.700 desetine (12 mii ha) la Bîrzu.
Vistiernicul Scarlat Sturza, cumnatul lui Moruzi-Vodă numit după 1812 gubernator al Basarabiei, primește 12.000 desetine (13 mii ha) la Ocna.
Hatmanul Ilie Catargiu ginerele lui Ghica-Vodă — 12.100 desetine la Ilie.
Spătarul Emanoil Balș — 18.800 desetine (circa 21.000 ha) între Cuciurgan și Baraboi.
I. Măcărescul — 17.800 desetine (20 mii ha) la Iagorlîc.
Maiorul Marcu Gaius — 22.425 desetine (25.000 ha) la izvoarele Cuciurganului.
În decretul imperial de la 20 septembrie 1804 se hotăra ca legile, ce se vor aplica între Nistru și Bug, să fie cele din Moldova, nu cele rusești.
Deci se recunoștea că aceste teritorii sînt locuite în majoritate de moldoveni, deci și legile aplicate urmau să fie tot cele ale acestora.
* * *
O viață spirituală moldovenească
Bisericile de dincolo de Nistru pînă la 1792, dar și după acest an, se supun mitropolitului Moldovei.
Ucraina hanului sau Olatul Oceacov, așezat între Nistru și Bug, ținea de mitropolia Brăilei (Proilaviei), de episcopia Huși și cea a Moldovei.
Cel dintîi mitropolit a Proilaviei Daniil, care la 1761 a binecuvîntat edificarea unor biserici la Molovata, Doroțcaia, Măhala, Pohrebea, Cocieri și Dencu, într-un act de la 30 februarie 1769 dat în Tighina se întitulează «Mitropolitul Proilaviei, al Tamarovei (Renilui), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării și al Nistrului și a întregii Ucraine a Hanului».
După moartea lui Daniil această eparhie a trecut la episcopia din Huși.
Dintr-o scrisoare a contelui Rumeanțev de la 25 aprilie 1773 reiese, că Mitropolia Proilaviei a fost păstorită de Mitropolitul Daniil de la 1753 pînă la 1772. Dar de fapt începutul păstoriei lui ține de anul 1737.
După Daniil, Mitropolitul Ioachim vizitează bisericile și hirotonește și preoții dintre Nistru și Bug. Astfel, în 1776 el hirotonește ca preot în orășelul Balta pe Gherasim Tesovochi, iar în satele Teia, Speia și Butor — pe preotul Chirilă Brilea, în 1777 tot el va hirotonisi pe preotul din Valea Hoțului.
După Ioachim, episcopul Inochentie hirotonește preoții din fosta provincie Edisan. El crează aici și cîteva protopopii — la Dubăsari, la Mălăiești etc.
Prin ucazul de la 21 octombrie 1793, cînd teritoriul respectiv e anexat la Rusia, administrația bisericescă va ține în continuare de chiriarhii Moldovei pînă în 1837, cînd e înființată mitropolia Hersonului. Pînă la această dată în bisericile de aici s-a vorbit și slujit românește.
Cărturarul Mihail Strelbițchi, începînd cu 1792, își strămută tipografia sa de la Iași la Dubăsari, unde tipărește cărți în moldovenește, grecește și rusește, de unde, în 1796, o mută la Movilău. Cel mai mare tipograf de cărți moldovenești, deci, activează în Transnistria. Din cele 29 de tipărituri ale lui — o bună parte le efectuează aici.
Prima carte de poezie românească, «Poezii noo» de Ioan Cantacuzino, e tipărită tot la Dubăsari, între anii 1793—1796.
* * *
Tiraspolul — vechi oraș moldovenesc
În 1772 Ecaterina a II-a ajuns cu armatele sale pînă la Bug. Țara tătărească Edisan, cu Tiraspolul de mai tîrziu, e cucerită în 1792. În anul următor ea va ocupa și partea de sus a Transnistriei, numită Podolia, în urma celei de-a doua împărțiri a Poloniei.
În anul 1792 Tiraspolul de azi nu era decît un sat moldovenesc, Sucleia, situat pe moșiile unui boier moldovan.
Pentru curioși menționăm, faptul, că, acum 200 de ani, Tiraspolul de pînă la 1792 avea o populație moldovenească de 100 de procente.
Cetatea de lemn de la Tiraspol a fost edificată de voluntarii moldoveni, care se aflau în oastea lui Suvorov nu pe un loc pustiu, ci pe locul unui sat de pescari moldoveni (înainte de sosirea armatelor imperiale, să vezi, Nistrul mai avea și pești!) Sucleia Veche (deci, încă pe atunci așezarea era destul de veche). De ce anume aici?! Vizavi se afla puternica cetate moldovenească Tighina, ocupată de turci și botezată în legea lor (nume care place rusofonilor de aici mai mult decît denumirea de origine slavă Tighina) în Bender, cu vama peste Nistru, iar turcii și tătarii în numeroase rînduri, trecînd rîul, devastaseră satul moldovenesc.
Cetatea a fost făcută și de voluntarii moldoveni din oastea lui Suvorov, dar mai ales cu ajutorul moldovenilor de aici, care sperau să-și găsească în ea refugiu de eventualele atacuri turco-tătare. Cetății de la Sucleia i se zice «Sredneaia» — Cetatea de Mijloc — apoi după un ucaz al țariței, mare amatoare de antichități, tîrgului i se zice Tiraspol — oraș de pe Tiras, denumirea grecească a Nistrului.
În 1929 Tiraspolul devine capitală a Republicii Autonome, Sovietice și Socialiste, Moldovenești. În această perioadă, cum scrie «Enciclopedia Sovietică Moldovenească» (volumul 6, 1976): «se obțin succese remarcabile în domeniul învățămîntului, culturii și artei». Institut pedagogic moldovenesc (chiar dacă s-a numit T. Șevcenco), institut moldovenesc de învățători, institut moldovenesc de pomicultură și viticultură, teatre, școli moldovenești, colective artistice, uniuni de creație (inclusiv o uniune a scriitorilor, fondată în 1934 și împușcată aproape în întregime în următorii ani, exact în perioada cînd Moldova de pe malul drept visa să poată trece cît mai curînd sub oblăduirea tătucului Stalin), ziare moldovenești, edituri, biblioteci etc. sugerau faptul, că Tiraspolul era o capitală moldovenească, ce-și aducea și ea contribuția, așa cum putea, la prosperarea culturii poporului moldovenesc de dincolo de Nistru.
Azi ni se spune, că moldovenii au fost dintotdeauna în minoritate în acest oraș, oferindu-ni-se ba cifra de 11 procente, ba cea de 22, ba cea de 17. Adică: dacă nu sînteți 100 sau măcar 90 de procente din totalul de populație a orașului, nu aveți dreptul la instituții preșcolare, școli etc. în limba voastră. Tricolorul e ignorat și el. Ca și imnul RSSM, care cu un an în urmă a fost huiduit și fluierat pe stadionul orășenesc de «internaționaliștii» din partea locului.
Acum cîțiva ani în cadrul Zilelor literaturii sovietice, cînd scriitori din diverse republici și țări au ajuns la Tiraspol, în biblioteca centrală a orașului din cele cîteva sute de mii de volume n-au putut fi găsite decît 9 cărți în moldovenește, între care 8 erau volumele ESM.
Atunci noi, scriitorii moldoveni prezenți, am roșit pînă n vîrful urechilor, nu și bibliotecarele, care au aflat pentru prima oară, pare-se, că Tiraspolul face parte din Moldova.
Ca și mulți greviști din vara de acum un an.
* * *
Un stat moldovenesc la est de Nistru
La congresul Ostașesc […] 21—28 octombrie 1917, [care a] avut loc la Chișinău și [în care] s-a declarat autonomia Ba[sara]biei, din sală s-a ridica[t un] soldat, Toma Jalbă, din [stîn]ga Nistrului care a zis: «[…]ții noștri și neamurile […]tre care sîntem moldo[veni] dintr-un sînge, cui ne [lăsați] pe noi, moldovenii, cei [ce] sîntem rupți din coasta [Basa]rabiei și trăim pe cel[elalt] mal al Nistrului? Fra[ți], nu ne lăsați, nu ne uitați[…] dacă ne veți uita, noi vo[m …] pa malul Nistrului și […] îndrepta apa pe dincolo [de pă]mîntul nostru, căci mai […] să-și schimbe rîul mersu[l …] cît să rămînem noi, mol[dove]nii, despărțiți unii de al[ții]».
Atunci moldovenii tran[snist]reni au și hotărît să [con]voace un congres al lor l[a Ti]raspol.
Primul Congres al Mol[dove]nilor de dincolo de Nistr[u a avut] loc la 17—18 decembrie [1917].
La Congres delegatul Sfa[tului] Țării G. Mare a înmînat [mol]dovenilor transnistreni [dra]pelul tricolor, zicînd: «[Acea]sta este steagul neamului n[ostru] românesc și pentru izbînd[a lui] luptăm cu toții în aceste [vre]muri de mari prefaceri. [Nea]mul nostru, care a fost [pînă] acuma apăsat de străini, nu [tre]buie să mai fie de aci în[colo] rob nimănui. Să trăiască î[n veci] neamul nostru!». În ziua a [doua] a Congresului toți cei [pre]zenți s-au fotografiat cu [tri]colorul. Mai multe zile [dra]pelul tricolor a fîlfî[it pe] clădirea unde și-a ținut l[ucră]rile Congresul transnist[reni]lor.
Delegații cer «lic[…] Transnistriei la Basara[bia]. «Vrem ca să ne soiedinim [cu] Basarabia», zic vorbitorii[…].
Ei mai cer ca: 1) limb[a de] predare în școli să fie [lim]ba moldovenească și 2) s[e se] aplice «în școli alfab[etul] latin»; 3) slujbele în b[ise]rici să aibă loc în limba [na]țională și să se numească [pen]tru transnistreni un arh[iereu] moldovan; 4) judecățile [să] se facă în limba norodul[ui]; 5) în sate «să fie numiți [funcțio]neri moldoveni»; 6) în pr[oble]ma militară se hotărăște [ca] moldovenii să facă oastea [în] ținutul lor «în polcuri [mol]dovenești, comandate de [ofi]țeri-moldoveni» etc.
Adică exact ce s-a pus [în] discuție la 1990 în parla[men]tul statului suveran Mold[ova].
Dar în cei patru ani de [răz]boi civil și după aceea d[ele]gații întîiului Congres [al] moldovenilor au fost, în [ma]joritatea lor, împușcați, [ca] trădători.
Cei care-i împușcă cr[eează] la 12 octombrie 1924 R[ASS] Moldovenească cu capitala [la] Balta.
Atunci P. Chioru-Enache a [declarat] că granița adevărată a Re[pub]licii Autonome Moldovene[ști] este la Prut și la Dunăr[e].
Din 1929 capitală a n[oii] republici devine orașul [Ti]raspol. În 1940 capitala [se] mută aproape cu tot cu tir[aso]poleni la Chișinău.
În 1990 Tiraspolul vrea [din nou] să fie capitală, numai că [de] această dată nu doar de rep[ub]lică autonomă. El dorește [să] devină capitala celei de-a d[oua] republici moldovenești u[nio]nale din una și aceeaș ț[ară]. Imediat statuile lui I. [Sta]lin au început a fi dezgr[opa]te din pămînt, așteptînd [ca în] clipă în clipă să fie din [nou] așezate pe fostele socluri. [Ci]ne a zis că «părintele popoa[re]lor» a murit?! La Tirasp[ol] cauza lui e vie și șefii o[ra]șului fac tot posibilul c[a] acest oraș de lîngă Nis[tru] I. V. Stalin să se simtă [ca] la el acasă.
Sursă: Drapelul Biruinței, Nr. 119, 6 octombrie 1990, pagina 1, coloanele —.
