[D]RUMUL CE trece prin [Jor]a de Jos, Jora de Mij[loc], Jora de Sus numaidecît [d]uce și prin Lopatna, sat [ce f]ace parte din acelaș So[vet] sătesc, aceeași gospodă[rie] agricolă «Nistru», des[tinu]-i fiind îngemănat cu [dest]inele celor trei locali[tăți].
Cum treci de casa lui [moș] Ilie Begu, imediat ți [se d]eschide o priveliște fer[mecă]toare. Și nu te înduri [să m]ergi mai departe. Și [nu t]e mai saturi să tot ad[mir] frumusețea din față. [În] vale, la stînga de drum, […] mai văd ruinele vechii [așe]zări a satului. Au rămas […] fîntîni cu colacii de [piatr]ă... Iar în această pusti[…]e — o biserică de toată [fr]umusețea se înalță pe coas[ta d]ialului, un cimitir pă[răsi]t...
[L]a dreapta e Nistrul. Iar [de a]colo de el se vede ca n [pal]mă panorama satului Ju[ra].
[D]in vara anului trecut […] maluri sînt unite cu [un] pod plutitor. Oamenii, [tr]eburile lor de fiece zi, ba în dreapta, ba în [stî]nga Nistrului. Ba se mai […] să-și vadă nemurele... [L]a cimitir, în preajma [bise]ricii din Jora de Mij[loc] — mese lungi de piatră. […]e ca tăcerea morminte[lor]. Ca veșnicia... La sigur, […]e ele au inspirat cele[bra] «Masă a tăcerii» a lui [Con]stantin Brîncuși.
[M]ese de piatră am întîl[nit] și la Jura, dincolo de [Nis]tru. Multă piatră ascunde [păm]întul acestor localități. [Și] piatra, trecută prin mî[na] omului, nu mai rămîne [un] simplu obiect. Ea devi[ne] simbol. O expresie ta[…] a acelor ce i-au dat […]are.
[L]a Jora, la Jura am cu[nos]cut oameni de suflet, cu [uma]nitate și mîndrie as[cuns]ă, precum tăcerea în pia[tră]. Cei de la Jora țin să te [conv]ingă că anume sămînța […] a fost aruncată dincolo [de N]istru, iar cei de la Ju[ra a]firmă contrariul.
* * *
[P]E UNELE hărți de pe la […] e indicat Vadul Jo[rei]. Dar mai frecvent des[pre] cele trei Jore se pome[neș]te de la 1812 încoace. […] întîi satele, cică, se […] Chifeni și erau situ[ate] pe Valea Perelor, mai de[part]e de Nistru. Acolo locuia [o bo]ieriță, care avea un fe[cior] pe nume Jora. Într-o [dumi]nică de vară feciorul [bo]ieriței a bătut rămășag [că tr]ece vadul călare pe cal. […] pe la mijlocul rîului [calu]l a lunecat și lumea [nu] i-a mai văzut. Mare [tra]gedie-a fost atunci. Mo[șier]ița a numit satele Jo[ra ș]i a rugat lumea să se mu[te cu] traiul mai aproape de [Nist]ru, lîngă vad, pentru a [ve]șnici memoria unicului [fecio]r, ea rămînînd toată [viaț]a însingurată.
[…]e cînd eram de acum la [Jur]a, am admirat cu local[ni]i malul abrupt și îm[pădu]rit din partea opusă. Pe [acol]o, susțin bătrînii, tre[cea] cărarea cucoanei. Cine [ști]e, poate anume pe acolo [co]limba serile îndoliata [boie]riță, venind pe malul [Nistr]ului să-și aline durerea. [Jo]renii o urmăreau, compă[tim]ind-o, în tăcere.
[…] o istorie cu iz de le[gen]dă, desigur. Adevărat în[să e] faptul că satele au fost [cîn]dva strămutate. În Valea [Per]elor se mai găsesc și azi […]ule obiecte și mărturii. […]i au mai avut jorenii, […] ales lopătnenii, o stră[mut]are. Cea pricinuită de [con]strucția hidrocentralei […] la Dubăsari. Pe locul […] a rămas să dăinuiască în [sin]gurătate numai biserica […] la Lopatna. Și cimiti[rul]...
[T]ot atunci și-au mutat ca[sel]e mai sus și cei de la [Ju]ra. Biserica, bojdeuca [măt]ușii Parasca, prima că[…]ă din sat, și vestitele [liv]ezi de odinioară — toa[te] au fost inundate.
— Stai și te gîndești [cît]e odată, — mărturisește [An]atol Ia. Leahu, președin[tele] Sovietului sătesc Jora [de] Mijloc, — numai prin [cît]e încercări le-a fost dat [să t]reacă satelor noastre și [te] minunezi cum de-au rezis[tat] oamenii.
[E]locventă în acest con[tec]st e soarta primei învă[țăt]oare din Jora de Mijloc [An]astasia Arnaut, pe care [ne-]a povestit-o actualul di[rec]tor al școlii Alexei […] Grigoriev. Școla a în[cep]ut să funcționeze în [anu]l 1925. După evenimente[le] din 1940 învățătoarea a [răm]as cu elevii să-și ducă [ma]i departe misiunea. Dar iată [că] vine războiul și autori[tăț]ile o deportează pe trei [ani] într-un sat maghiar din [Tr]ansilvania. Se mai schim[bă] o dată timpurile și de [ac]um celelalte autorități […] împreună cu alți săteni [la] moarte. Noroc de un fost [ele]v, care și-a pus pieptul [s-o] salveze. Și totuși, a [fo]st o femeie căreia nu i-a călcat nimeni pe picior toată viața...
— Poate anume vitregiile soartei i-au făcut pe oameni mai tari, mai rezistenți, mai mîndri, — își continuă firul gîndului Anatol Leahu. — Dacă e convins că are dreptate, joreanul n-o să cedeze un pas. După război în fiecare din aceste trei sate gemene au fost Soviete sătești și colhozuri aparte. Spun oamenii în vîrstă, că atunci cînd s-au unit colhozurile «Cotovschi» și «1 Mai» din Jora de Jos și Jora de Mijloc, două săptămîni n-au mai contenit dezbaterile. Din ce cauză, credeți? Din cauza denumirii. Nici un sat, nici altul nu vroia să cedeze. Pînă la urmă au ajuns la înțelegerea ca dintr-un sat să fie denumirea, iar din altul — președintele. Tot așa și la 1972, cînd cele patru sate (și Lopatna) s-au unit într-un sovhoz. Tocmai peste două zile participanții la adunare l-au botezat «Nistru». La actualele alegeri în Sovietul sătesc au fost cîte 6—7 candidați pentru un mandat de deputați.
Fiecare sat are specificul său. La Jora de Sus, bunăoară, oamenii preferă să aibă mulți copaci pe lîngă casă. La Jora de Mijloc și Jora de Jos se dă preferință culturilor de cîmp. La Lopatna sînt tradiționale meșteșugurile populare.
Dar există o mare armonie și o mare unire cînd e vorba de o cauză comună, cînd e vorba de muncă. Dovadă sînt și succesele ponderabile ale sovhozului «Nistru» — gospodărie specializată în creșterea și altoirea puieților.
— În fiecare an producem aproximativ 3 milioane de pomi fructiferi, 200 mii marcote de zmeură, 300 mii marcote de coacăză, 8 milioane răsaduri de căpșuni, — povestește Gheorghe P. Aghenie, directorul sovhozului. — Acordăm însă multă atenție și altor ramuri. Obținem anual o mare cantitate de fructe, legume, cerealiere, lapte și carne. Sîntem o gospodărie multimilionară. Acum doi ani am trecut la relații de arendă. E un pas înainte, bineînțeles. Să vedeți ce tablou urmăresc în fiece dimineață. Pe la cinci, cînd noaptea abia se îngemănează cu ziua, satele vuiesc de acum. Huruit de mașini, tractoare, motociclete, biciclete. Sînt arendașii. Apoi se face liniște. Pe la șapte din nou începe forfota. De acum se duc la lucru ceilalți muncitori, care nu sînt la arendă. Aceștia nu se grăbesc. Așteaptă cuminți transportul gospodăriei. Uite ce înseamnă că omul se simte stăpîn pe munca lui, pe pămînt. Tare mi-a plăcut proiectul de lege cu privire la anularea monopolului statal în sectorul agricol înaintat de Ion Druță și-l susțin din tot sufletul. Pămîntul trebuie să-l întoarcem țăranilor.
Sovietul sătesc și direcția sovhozului acordă o deosebită atenție dezvoltării sociale a localităților. Mai dăunăzi Gheorghe P. Aghenie s-a întors de la ședința prezidiului Sovietului raional Orhei de deputați ai poporului, membru al căruia este, unde a luptat în sensul adevărat al cuvîntului împotriva exluderii din planul pe anul viitor a unor obiective de menire social-culturală. Și a învins. Cu argumentele. În total pentru următorii cinci ani se planifică a construi, reconstrui și amenaja 36 obiective de menire social-culturală în valoare de circa două milioane ruble. O jumătate din lucrări se vor efectua cu puterile proprii.
Treptat, satele își revin din amorțeala stagnării. Viața se îndreaptă pe făgașul ei firesc. Oamenii revin la credința lor dintotdeauna: să-și cinstească pămîntul, strămoșii, neamul. Străzile fără nume în trecut astăzi poartă denumiri autohtone: Vadul Jorei, Chifeni, Testemînt... O cultură aleasă e îngrijirea fîntînilor, multe dintre ele asemănîndu-se cu adevărate căsuțe de vară cu perdele la ferestre. Sătenii în comun cu puterea locală și-au pus drept scop să amenajeze astfel toate cele 68 de fîntîni aflate în raza satelor și pe celelalte 17 situate în cîmp, în livezi. A fost restaurată și funcționează deja biserica din Jora de Mijloc. Cei de la Jora de Jos au de gînd să construiască o moară de vînt. În locul celei distruse cîndva.
În anul curent oamenii au primit pîine destulă. Iar atunci cînd are pîine, omul are și mai multă încredere în ziua de mîine, manifestă mai multă grijă față de hrana spirituală.
PE MOȘ Ion Bondarenco îl cunoaște toată Jura. Și nu numai de aceea că a fost dascălul mai multor generații. Dumnealui e un adevărat cronicar al satului. Multe i-a fost dat să vadă în cei 84 de ani trăiți alături de săteni. Jura, susține moș Ion, are mai bine de 200 de ani, iar numele îi provine de la moșierul Juravschi, care a stăpînit pe timpuri aceste locuri. Tot de aici, chipurile, se trage Jurca, cum e numită în popor o parte din Mihailovca de azi, precum și satele Jora de Jos, Jora de Mijloc, Jora de Sus din dreapta Nistrului. O fi el adevărat ori nu, dar cert este că în trecut au existat legături strînse între aceste localități. Pe urmă au venit timpuri mai grele.
Toate aceste mărturii, auzite din bătrîni, moș Ion Bondarenco le-a înmănuncheat într-o cronică de sute de pagini. Le păstrează grijuliu într-un portofel ros de timpuri și nu le încredințează oricui. Răsfoind filă cu filă, această muncă de 20 de ani, vorba lui moș Ion, îți apare în față un tablou imaginar al trecutului. Țărani săraci, îmbrăcați în haine de pînză albă, care dădeau o jumătate din roadă moșierului și-și construiau case fără hogeac, pentru că plăteau bir pe fum, iarmaroace, la care venea lume peste lume din satele învecinate, inclusiv de peste Nistru. Biserica, moara lui Moșcu Borșceanschi, două oloinițe, care nu mai sînt pe fața pămîntului.
Perioada de cînd se ține minte autorul cronicii o descrie cu lux de amănunte. Cum se duceau, fiind copii, să fure mere din grădina boierului Stețenco, cum a venit ordonanța călare pe un cal alb și a anunțat începutul primului război mondial, cum se făceau șezătorile, jocul în sat... Treptat simți întreaga atmosferă, viața plină de farmec a generațiilor trecute.
Moș Ion, însă, nu s-a limitat la descrierea evenimentelor. Împreună cu discipolii săi a cutreierat tot satul, casă de la casă, adunînd obiecte vechi, fotografii, pînă a înfirinat un muzeu. Acum muzeul se află în fosta curte a boierului Stețenco. S-a păstrat și gardul de piatră cu turnuri pe la colțuri. O adevărată cetate, pe care foștii demnitari ai satului erau pe cale s-o distrugă.
Astăzi Jura trăiește cu grijile cîmpului. Dar dispoziția oamenilor, din păcate, nu depinde numai de vreme și roadă bună. Oricît am insistat ca interlocutorul nostru Boris F. Galupa, locțitorul președintelui colhozului «Maiac» din localitate, să se refere în exclusivitate la săteni și activitatea lor de producție, nu ne-a reușit. Și ne-am convins că are dreptate dumnealui.
— Aproape 30 de procente din locuitorii satului sînt băștinași din partea dreaptă a Nistrului. Avem aceeași istorie cu întreaga Moldovă și sîntem conștienți de acest fapt. Gospodăria e cu mai multe ramuri. Cele 1526 hectare de pămînt arabil sînt îngrijite de către 460 de plugari. Oamenii, ca pretutindeni la țară, sînt harnici. Din cauza secetei anul curent nu prea avem cu ce ne lăuda. Dar ne-au scos din impas cele două brigăzi de legumicultori. Una e condusă de veteranul Chiril Dumitru Sîrbul. Cealaltă — de tînărul Victor Puris. Deși sînt de vîrstă diferită, ambii se bucură de mare stimă în sat.
Dar să știți că sufletul nu ne este liniștit. Și am să vă spun de ce. Noi, moldovenii din partea stîngă a Nistrului, nu știu de ce am simțit în ultima vreme o atitudine cam ostilă din partea conaționalilor noștri de peste Nistru. Pentru că, chipurile, ne îndepărtăm de neam. Pe de altă parte, ne presează cei de la Rîbnița. Din simplul motiv că sîntem moldoveni și ținem la neam. Să știți, însă, că sîntem unicul sat din raion, care la sesiunea Sovietului sătesc cu participarea reprezentanților tuturor colectivelor de muncă ne-am pronunțat cu fermitate împotriva avtonomiei, pentru o Moldovă unică și indivizibilă.
Justețea cuvintelor lui Boris F. Galupa avea să ni le confirme și Larisa F. Șpac, învățătoare la școla medie din sat, deputată a Sovietului sătesc, care cu multă amabilitate ne-a servit drept ghid. Dumneaiei prima a luat cuvîntul la sesiunea amintită. De cîțiva ani face parte din componența ansamblului etno-folcloric «Țărăncuța», condus de directorul casei de cultură Anatol Moraru. Ansamblul e laureat al unor concursuri republicane. «Și acum, — ne-a mărturisit cu durere Larisa Șpac, — conducătorii de la Rîbnița nu ne permit să participăm la festivalul folcloric republican...».
...La despărțire moș Ion Bondarenco ne-a invitat să ședem un pic la masa din curte. O masă rotundă, din piatră. O masă ce i-a rămas moștenire din timpuri îndepărtate. Și ne-au rugat, împreună cu mătușa Uliana, să ne închinăm de sănătate feciorului lor, Iurie Bondarenco, unul din faimoșii lăutari ai lui Nicolae Botgros.
* * *
Era de acum noapte cînd Ilie Pădureț și Mihail Isac au trecut pe la moș Ilie Begu, cel cu casa din preajma bisericii din Lopatna.
— Ea veniți și vă așezați mai aproape de mine, — îi îndemnă cu insistență moșul. — Povestiți-mi de-a fir a păr ce-ați făcut azi, cît v-a mai rămas de lucru.
Musafirii s-au grăbit să-l liniștească pe moșneag, să-i spună că reparația bisericii merge bine, că pînă la hram numaidecît vor dovedi.
Și tot așa în fiecare seară. Moș Ilie merge în cîrjă și nu poate să-i inspecteze la fața locului de cîte ori ar dori-o. Dar lască atunci cînd e nevoie, uită el de cîrjă.
Doamne, cît s-au mai zbătut ei pentru această biserică! Au fost și pe la ministrul culturii și cultelor. N-au plecat pînă nu s-au ales cu un ajutor de 10 mii. 20 de mii le-a dat sovhozul «Nistru», 9 mii — Sovietul sătesc. Dar nu era destul. Au mers și prin sat cu căciula. Ba au trecut și pe la Jura, dincolo de Nistru. Că cei n-au biserică și tot anci vor veni.
— Să vezi minune, — povestește moș Ilie. — Mă prezint, vasăzică, la Jura, la Vasile Lobodă, primarul. Îi explic așa și așa și-i cer permisiunea să merg de la casă la casă. Ce credeți, m-a susținut primarul. Tot mergînd eu prin sat, dau chiar de casa dumnealui. Era acasă primărița. Și mi-a oferit cu plăcere ajutor pentru această misiune sfîntă...
La 8 noiembrie, de hramul satului, va fi o sărbătoare dublă. În această zi va avea loc sfințirea încă a unei biserici în Țara Moldovei. Se va aduna lume din toate Jorele. Vor veni și acei din Jura de peste Nistru. Au contribuit și ei la învierea lăcașului sfînt.
În fotografii: la stînga: moș Ilie Begu, dacă e nevoie, îl convinge chiar și pe Anatol Leahu, președintele Sovietului sătesc; biserica din Lopatna; o fîntînă părăsită și un copac singuratic — urme ale vechii așezări a satului Lopatna; Gheorghe P. Aghenie, președintele sovhozului «Nistru», surprins într-o discuție cu mehanizatorul fruntaș David Scorici; «masa tăcerii»; cele două maluri sînt unite cu un pod plutitor; panorama satului Jura; Larisa Șpac, deputată a Sovietului sătesc; moș Ion Bondarenco, cronicarul satului; ansamblul etno-folcloric «Țărăncuța».
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 259–260, 3 noiembrie 1990, pagina 1, coloanele —.
