La ieșirea din Chișinău spre Tighina parcă nimic nu prevestește de cele ce se întîmplă la celălalt capăt al șoselei. Dar ținînd calea încolo observi cum treptat-treptat fluxul de mașini devine tot [m]ai slab. Pe ultima porțiune de drum întîlnești grupuri mai mici sau mai mari de oameni, care, cu toate restricțiile impuse de situație, încearcă să iasă din oraș sau dimpotrivă să pătrundă în el. Cei mai [m]ulți țin calea spre Chișinău. Dar sînt și dintre acei care, după o săptămînă de peregrinări, vor să-și vadă casa, familia, acareturile...
Tinerii ostași Vasile Rotaru și Vitalie Ailenei, ambii originari din satul Mihălă[ș]eni, Ocnița, își făceau cu [d]emnitate și corectitudine da[t]oria de santinele. Ambii intraseră în oraș în noaptea de 20 iun[i]e, înfruntînd ploaia de gloanțe ale gardiștilor, fi[i]nd [m]artori oculari la groză[v]iile [r]ăzboiului. La fel ca și [a]lți do[i] ostași Mihail Budoianu din Cimișlia, și Alexei Serghii din Răspopeni, Șoldănești care tot au trecut prin focu[l] luptelor din preajma podu[l]ui de la Nistru. Acolo apărătorii integrității Moldovei au dat dovadă de mare curaj și măiestrie militară, distrugînd șapte tancuri. Dar fiind atacați prin surprindere și mișelește de la spate de soldații Armatei a 14-a au fost nevoiți să-și părăsească pozițiile inițiale.
Între timp s-a apropiat de noi un autobuz sosit de la Vadul-Rașcov, Șoldănești. Veniseră încoace mame, tați, frați, surori ca să-i vadă pe cei apropiați. Am reușit să schimb cîteva cuvinte doar cu doamnele Zinaida și Ana Ivanes, ale căror feciori se aflau aici. Cu același autobuz venise și doamna Raisa Argatu din Șoldănești. Bărbatul ei Ion lucra tractorist în orășel, iar acum se află la datorie.
— Sîntem tare îndurerați de ceea ce se întîmplă. Și e păcat că unii aici își apără neamul cu pieptul, iar alții acasă se țin de băut și rîd de cei care luptă. Am încercat să explic soțului... Dar el mi-a tăiat-o scurt: «Dacă nu voi sta eu aici, nu va sta altul alături de mine, atunci cine ne va apăra țara de dușmani?».
Un ostaș de alături și-a dat și el părerea: acum cînd țara e în primejdie se vede cine este cu adevărat fiecare dintre noi. Cei de aici ne facem datoria cum credem de cuviință, iar mai pe urmă lumea va aprecia faptele tuturora.
Și iarăși involuntar ostașii povestesc de luptele la care au participat, îi evidențiază mai ales pe acei care în clipele de cumpănă nu s-au pierdut cu firea, au dat dovadă de multă agerime și bărbăție. Astfel povesteau despre un oarecare Leonid din Vadul-Rașcov care în cele mai complicate momente a știut să manevreze cu dibăcie mașina blindată, la cîrma căreia se afla asigurînd îndeplinirea misiunii și salvînd viața camarazilor. Cuvinte de admirație am auzit rostindu-se și la adresa unui băiat Senea din Năpădeni, Ungheni. Deși interlocutorii nu cunosc numele de familie ale acestor băieți sînt sigur că sătenii din acele localități, citind aceste rînduri, își vor da seama despre cine e vorba.
Și iarăși oameni răvășiți de durere și neliniște. Un tînăr de 21 de ani pe nume Vasile încerca să treacă spre orașul, unde-i rămaseră soția și o fetiță de doi anișori. Locuiește lîngă spitalul orășenesc. În Tighina se mai află și un frate al lui cu tot cu familie. Cu acesta a reușit să vorbească la telefon, dar despre soție și copil nu știe nimic de o săptămînă.
Vladimir C. tot vroia să răzbată la casa sa, mai exact la cămin. Vroia să ia doar adeverințele de naștere ale copiilor. Atunci cînd plecaseră a uitat de ele, iar acum i se cer. Despre ceea ce se întîmplă dumnealui și-a exprimat părerea clar și ferm: de războiul acesta numai Rusia are nevoie.
Se mai aflau acolo în preajma noastră și două neveste — Nadea și Galea, ucrainence, care vroiau să ajungă la Anenii Noi, la niște rude. «26 de ani am trăit aici, în Bender, zise Nadea, și mă doare inima cînd văd cum e distrus. Ne-au tot speriat cu latinizarea și cu unirea cu România, dar ceea ce se face acum oare nu e cu mult mai strașnic? Oamenii îs ca oile și sînt folosiți de liderii de acolo doar ca instrumente. Acum cei de la radioul din Tiraspol ne îndeamnă mereu: «Derjatisea do poslednego benderceanina». În numele la ce să ne ținem? Noi nu vrem altceva decît pace, ca să putem să ne cuștigăm bucățica de pîine».
Leonid Soroțchi, originar din Vadul-Rașcov s-a bucurat nespus, auzind că autobuzul din sat a venit totuși. Ei îl așteptase. Aici pe poziții se află de la 20 iunie. Răzbătuse cu primele două blindate la podul de la Nistru. Pe urmă au fost loviți din spate. A fost greu, nemaipomenit de greu, dar au rezistat. Și sînt siguri că vor rezista și în continuare.
Leonid e indignat de faptul că unii tineri zdraveni, sănătoși din Tighina se duc nepăsători spre Chișinău, văicărîndu-se că sînt refugiați. Mai bine le-ar sta dacă ar pune mîna pe armă și ar veni pe poziții.
Din propria inițiativă a venit din Rusia la baștină și colonelul Grigore Gurițeanu. A venit în mod legal, transferîndu-se în armata națională:
— Aflîndu-mă departe de Moldova nu-mi era totul clar ce se întîmplă la baștină. Nu-mi venea să cred că armata a 14-a e implicată în conflict, dar, cu părere de rău, realitatea e cu totul alta.
Părăsind zona de conflict mi-am luat rămas bun de la ostașii cu care vorbisem, de la tînărul locotenent Valentin Danii, originar din Nădușita, Drochia (care speră să-și facă nunta în luna august, după cum le-a fost înțelegerea), și care printre altele rosti și o frază demnă de memorizat pentru toți feciorii și bărbații Moldovei: «Dacă nu ne vom apăra noi pămîntul, cine o să-l apere?». Într-adevăr cine?
Sursă: Viața Satului, Nr. 26 (4743), 1 iulie 1992, pagina 1, coloanele —.
