Basarabia - încotro?
Cînd în tot Estul se fac eforturi pentru eliminarea centralismului, a urmărilor colectivizărilor forțate, resturi ale fostelor dictaturi, în Basrabia primul ministru Mircea Druc este demis tocmai pentru că milita pentru trecerea la economia de piață, pentru refacerea proprietății funciare și înființarea armatei naționale. Pe lîngă aceasta, un motiv - nemărturisit - pentru demitere era și crescînda popularitate a domnului Druc, popularitate care putea să pună în pericol scenariul ulterior privitor la destinul imediat al «republicii». Opoziția a protestat împotriva acestei demiteri, dar nu a văzut în conflict un motiv fundamental de neliniștea mai ales că președintele preia întocmai unele sloganuri ale ex-premierului și merge hotărît în direcția dorită de toată lumea - independența.
Desigur, și noi, și toți basarabenii, cu excepția scenariștilor, ne imaginam că independența va fi prima și cea mai importantă etapă spre realizarea Reunirii. O scurtă fază de tranziție. Scenariștii își ascund intențiile, evită să se pronunțe deschis și pro, dar și contra Reunirii, fac vizite în România și vorbesc despre lărgirea colaborării pe toate planurile etc. Pe 28 august 1991, în fața Marii Adunări Naționale în piața centrală a Chișinăului, înainte ca Parlamentul să voteze independența, noul premier asigură poporul că Republica posedă resursele economice necesare legitimării unei asemenea capitale hotărîri, cum e ruperea de imperiu. De la aceeași tribună doar cîțiva vorbitori, printre care Leonida Lari, Mircea Druc, Iurie Roșca pomenesc despre Reunire, dar, evident, toți credeau că lucrul e subînțeles, nu mai trebuie insistat. Nimic îngrijorător, nimic dubios. Puterea de la Chișinău cere României să fie prima țară care să recunoască independența Basarabiei, ceea ce se și întîmplă în chiar aceeași zi. După care diplomații români încep să bată pe la porțile capitalelor lumii să consfințească și ele emoționantul act hotărît de Parlamentul basarabean.
În acest timp, intențiile puterii de la Chișinău devin pe zi ce trece tot mai stăvezii: ea nu vrea Reunirea cu România! Lucrul este afirmat și repetat cu toate ocaziile: în ședințele guvernului, în presă, la TV, la adunări populare. Se sugerează sau se spun tranșant și motivele: pentru evitarea tulburărilor interetnice și pentru păstrarea Transnistriei, unde locuiesc circa 300 000 de români. Declarații de acest gen fac populația rusofonă să jubileze, dar nu să se și liniștească în tendințele ei separatiste. Dimpotrivă. Grevele și blocările de trafic feroviar care aduc pagube enorme se țin în lanț în Transnistria, care în curînd se declară și ea independentă, arborează însemnele sovietice și pregătește la paritate cu centrul și «găgăuzia», alegeri prezidențiale. Centrul (e vorba de Chișinău), campion al democrației, tot vorbește de conciliere pe cale pașnică, trecînd cu vederea aceste grosolane încălcări ale legilor Republicii, pînă ce rusofonii ajung la crimă. Se va vedea că nu spiritul democratic, ci cu totul alte gînduri îi determină pe liderii basarabeni să nu sancționeze flagrantele crime împotriva propriului popor, a propriului teritoriu și a propriilor legiuiri. Dar să revenim.
Deci, puterea de la Chișinău afirmă că nu e de acord cu Reunirea. Pentru a-și duce planul nemărturisit la capăt, domnul Snegur și parlamentarii - majoritate, formată din «agrarieni» fericiți că președintele nu acceptă desființarea colhozurilor, este evident, de partea domniei sale - propun alegeri prezidențiale. Abia acum opoziția, pierzîndu-și orice iluzie, intră în alertă și protestează vehement împotriva alegerilor, pentru că ele sînt dovada clară a faptului că nu se merge spre Reunire. În paralel cu o propagandă antiromânească tot mai acută, președintele face apel la binecunoscutele mijloace pentru a-și consolida poziția. Însoțit de o demagogie clasică, cu fondurile statuluio, dl Snegur își face campania în fața maselor de alegători din sate și orașe. Pe 8 decembrie 1991 dl Snegur e ales președinte cu 98 de procente din numărul votanților, candidînd singur. (Imaginați-vă: a votat și domnia sa!).
Obținînd apoi, cu susținerea parlamentului, puteri discreționale și folosindu-se imediat de ele, cu o lipsă de scrupule politice deacum previzibile, președintele, fără a consulta Parlamentul sau poporul, semnează la 21 decembrie, la Alma Ata, tratatul de aderare la Comunitatea statelor slave care ulterior, pentru derutarea naivilor, devine Comunitatea Statelor Independente.
Opoziția, cu Frontul Popular în avangardă,lipsită de mijloace de propagandă, cu rîndurile rărite, face apeluri disperate către populație, căreia îi cere să se opună ratificării în Parlament a tratatului de la Alma Ata.
Însă e prea tîrziu. În Moldova de peste Prut dictatura a cîștigat teren. Dar de data aceasta nu mai e vorba de dictatura rușilor, ci ... de cea a mancurților: năclăită care mizează pe confuzie și care creează, cu bună știință, confuzie. Declară că vrea «să se țină de neamuri» cu noi, dar respinge Reunirea, adoptă același imn, dar îl batjocorește; vrea integrarea în cultura română, dar interzice sau boicotează pătrunderea presei și a cărților românești pe piața basarabeană: vorbește de libertate, dar opoziția - și chiar dl Valeriu Matei, președintele comisiei parlamentare pentru mass-media - nu mai are acces la mijloace audio vizuale; cere României să fie prima țară care să-i recunoască independența și apoi folosește acest fapt ca un argument împotriva Reunirii: declară la 28 august, că Republica dispune de resurse materiale pentru a-și asigura independența și, la scurt timp, motivează aderarea la C.S.I. prin incapacitatea Moldovei de a face față presiunillor economice; respinge Reunirea în numele independenței și apoi semnează acest tratat care oferă, de această dată de bună voie, cu documente în regulă, Basarabia aceleiași lumi slave, împotrivă căreia s-a ridicat ca să-și dobîndească neatîrnarea. Ca duplicitatea dictaturii (dar și confuzia) să fie desăvîrșită, după semnarea tratatului, iar se grăbește să-și trimită mesageri în România pentru înmulțirea legăturilor economice; apoi ușurează brusc (după doi ani de tatonări și promisiuni mereu amînate) formalitățile de trecere peste Prut. Credeți că din motive de apropiere, de integrare? Nu. Doar că pentru bietul basarabean, căruia înainte de alegerile prezidențiale i s-a promis bunăstarea, și acum se confruntă cu rafturi goale și prețuri fulminante și acum să-și mai completeze cumpărăturile. Cine trece prin Iași și prin toate orașele Moldovei (probabil și prin alte părți ale Țării), se poate convinge de acest lucru. La «paritate», pentru întreținerea flăcării antiromânești, în Basarabia, provocatori profesioniști și colportori amatori, lansează zvonul că lipsurile basarabenilor care le golesc magazinele? Nu lipsesc nici atentatele împotriva cetățenilor României, aflați în vizită acolo; mass-media relatează în ultimul timp cazuri de omoruri sau jafuri.
Se pare că, pentru a face posibilă Reunirea, puterea de la Chișinău e dispusă să arunce în joc ultima carte: federalizarea Republicii. Probabil aici este de găsit explicația toleranței incredibile cu vare sînt tratați separatiștii ruși și găgăuzi. Pentru că nu de slăbiciune e vorba. Capacitatea de a avea mînă forte și-a dovedit-o puterea cu vîrf și îndesat în acțiunea de reducere la tăcere cvazitotală a opoziției.
Dacă federalizarea se va produce, se va crea un precedent care ne privește pe toți și ne pate costa enorm.
Confuzia și jocul dublu nu se opresc, din nefiricire, la acest etaj. Ele se manifestă din plin în rîndurile intelectualilor, cei care și-au cîștigato mare influență asupra maselor în ultimii ani. Pentru mine, cazul unor poeți ca Grigore Vieru și Nicolae Dbija este foarte discurajant. Atitudinea lor e cu atît mai tristă, cu cît se bucură de o mare popularitate. Poziția lor politică nu rămîne pur și simplu a lor, ci se imprimă automat și celor care au încredere în ei. În condițiile acestea, responsabilitatea devine uriașă. Mă întreb dacă domniile lor și-au pus astfel de probleme cînd s-au angajat direct sau tacit, într-o campanie antiromânească (...)
Oricum, tuturor celor care jură pe Eminescu și în același timp au devenit complice ale acestor acte, le-aș aminti și versurile marelui poet: «Dar lăsați măcar străbunii ca să doarmă-n colb de cronici / Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici».
Prin semnarea acestui tratat, deci prin evitarea unirii cu România, Basarabia și-a amînat întoarcerea la normalitate. Deznaționalizați, deci îndepărtați de fibra lor națională, care le conferă identitatea în mare parte necompetitivi profesional ca urmare a necunoașterii în intimitatea ei nici a unei limbi (cum poți gîndi bine, adică nuanțat, profund, complex dacă... nu-ți găsești cuvintele?) și ca urmare a unei instrucții simpliste, sub standardele școlii moderne, cu o cultură caracterizată de oralitate și improvizație, folclorism și aproximare, românii dintre Prut și Nistru au toate șansele ca în următorii zece-douăzeci de ani să devină altă nație. Pentru că nu mai cred că vor mai găsi resursele să se opună alunecării în ceața slavă, cu toată opoziția celor conștienți de acest pericol.
A cui e vina? A nomenclaturii de la Chișinău, a intelectualilor care îi susțin, a vremurilor - ca să nu iutăm țapul ispășitor pe care am dat noi întotdeauna vina - și, nu un ultimul rînd, a democraților originali de la cîrma României postrevoluționale. Puterea instalată la București după decembrie 1989 a avut o atitudine față de Basarabia nu doar echivocă, ci de-a dreptul iresponsabilă. Făcîndu-ne să roșim din cauza excesului de zel cu care și-au reafirmat slugărnicia față de Moscova, dl Ion Iliescu și ai lui au a-și trece în cont, lîngă multe altele de același gen și această «victorie»: eludarea problemei basarabene, care au ușurat manevrele dlui Snegur și alor lui.
Un basarabean spunea cu umor: cine-și uită istoria, își pierde geografia. E bine să nu uite asta nici Bucureștiul, nici Chișinăul.
Sursă: Glasul, Nr. 11 (85), 13 martie 1992, pagina 1, coloanele —.
