Era ora prînzului. Nevastă-mea, abia stăpînindu-se, aștepta cu lingura în mînă momentul cînd odrasla noastră va binevoi să continue procesul de alimentație. Cîte linguri încă? se tînguia feciorașul. Urmă sentința: «Zece!» Fără a aștepta deznodămîntul, ieșii în pripă din bucătărie.
Revenii peste un sfert de oră. Pe marginea mesei ce purta urmele unui dezastru ecologic rămăsese o felie de pîine albă. A doua zi am constatat că felia de pîine s-a uscat nițel, și-a pierdut mirosul și nu mai era în stare să ațîțe pofta. O zăream ba pe dulăpior, ba în paneraș. Între timp pesmetul începu să se acopere cu un strat de mucegai.
Într-o bună zi, întorcîndu-mă de la serviciu, dădui nas în nas cu soția care scotea căldarea cu gunoi. O oprii: «Pesmetul ală... Poate avea rost să facem ceva din el». Propunerea mea fu tratată cu indiferență: «Nu-ți fă probleme. Și apoi nici lapte nu avem».
Aveam în față doi domni. Veniseră dintr-un sat din apropierea Tiraspolului cu rigămintea de a-i ajuta să redacteze textul unei adresări colective către mareșalul Șapoșnikov. Pe fețele lor citeam o sinceră îngrijorare, așa că eram hotărît să-i ajut cu ce-oi putea, chiar dacă am anumite rezerve față de astfel de adresări trimise cu sutele în diferite instanțe.
Îmi întinseră textul. Făcui cîteva corectări de ortografie. Motivele adresării însă îmi scăpau, de aceea le cerui o declarație de intenții. Păi, Moscova transmite că, cică, populația Transnistriei îl vrea pe Iakovlev la conducerea Armatei a 14-a. Vrem să demonstrăm că nu toată populația crede așa». Sesizînd în spusele lor o notă de umilință, le propusei într-o doară: «N-ar fi mai bine să cerem retragerea trupelor imperiale de pe teritoriul Moldovei?» Unul din interlocutorii mei mă privi oarecum suspicios și declară: «Noi nu vrem să ne băgăm în politica mare». Celuilalt ideea îi păru bună, însă prea categorică.
Ne aplecarăm din nou asupra textului. «Scrieți aici că armata contribuie la ațîțarea vrajbei interetnice. Hai să formulăm altfel: susține tentativa de dezmembrare a Moldovei, se amestecă în treburile interne ale unui stat suveran. Au n-am fi oare noi în stare să ne împăcăm cu rușii de nu ne-ar încurca armata?» Primul domn se încruntă și nu mai scoase nici o vorbă. Al doilea ezita, solicitînd iarăși un ton mai puțin dur.
Am mai schițat cîteva variante, fără a ajunge la vreo înțelegere. În cele din urmă îmi pierdui cumpătul: «Ce să mai vorbim de ruși, barem moldovenii de s-ar împăca între ei. Pe voi, iată, vă doare inima pentru Moldova, pe cînd mulți consăteni de-ai voștri au votat la 1 decembrie pentru Maracuța și r.m.n. Dar parcă în alte sate sînt numai oameni de treabă?» Al doilea domn, derutat complet, mă dojeni: «N-ai dreptate, tinere. N-a votat nimeni. Toate-s minciuni». Primul își întrerupse, în sfîrșit, tăcerea: «Dar nu mai avem cu cine vorbi aici. Poate ne ajută C. Cum îi zice? Gheorghe și mai cum, nu ții minte?», se adresă el însoțitorului său, ridicînd receptorul. Intervenii: «Ce poate fi mai simplu? Adresați-vă: domnule C.» Mă privi fără a mă vedea, apoi formă numărul. «Gheorghe Batcovici? Noroc. Ăsta e Ion Nicolaevici. Am nevoie de dumneata. Unde ne putem întîlni?»
Zăpăcit complet, ieșii din cabinet, ferindu-mi privirea de cele ale vizitatorilor. Regretam amarnic cele întîmplate. Sufeream, a cîta oară, eșec, încercînd să pătrund universul spiritual al românului transnistrean. Între timp mi se făcuse foame și o luai spre casă. Era deja ora prînzului.
Sursă: Sfatul Țării, Nr. —, 18 ianuarie 1992, pagina 2, coloanele —.
