(Continuare. Începutul în nr. nr. 72, 73, 74, 75 din 30 mai, 2, 3 și 4 iunie 1992).
De unde luați arme? Colea, din depozit...
Referindu-ne la tema războiului, nu putem să nu punem întrebarea: cine și cu ce mijloace luptă? Citind corespondențele despre conflict, publicate la Tiraspol sau la Moscova, observăm că dintr-o publicație în alta se vehiculează stereotipuri, devenite deja stabile și parcă de la sine înțelese, precum că poliția mult prevalează numeric asupra «gardiștilor», că Moldova primește mereu ajutor militar din România, că forțele armate ale Moldovei sînt arhiînzestrate cu muniții de proveniență română ș.a. I-aș întreba pe cei ce răspîndesc asemenea zvonuri: ați asistat măcar o dată la transmiterea acestui armament, ați controlat în ce mod poliția moldavă este «înarmată pînă în dinți»? Eu personal am văzut la polițiști și voluntari numai arme și tehnică de producție sovietică. Moldova își creează propria armată și, bineînțeles, o parte din munițiile fostei Armate Sovietice trece la dispoziția ei.
Bate la ochi diversitatea de tehnică blindată și mijloace de foc, de care face uz partea transnistreană, care mereu se văicărează că nu-i ajung arme. În timp ce poliția folosește în temei blindate cu roți de cauciuc, «gardiștii» dispun de blindate pe șenile — BAT, MTLB, PTS, BRDM, BMP, tancuri. Se aplică pe larg aruncătoarele de mine de calibru mare, montate pe șasiuri de tanc. Asupra pozițiilor polițiștilor și a populației pașnice sînt lansate rachete «Alazan», grenade, mine, lingouri de oțel trase din tunuri de tanc de calibru mijlociu (folosirea acestora s-a constatat lîngă satul Gura Bîcului). S-au făcut încercări de a aplica în luptă rachete antitanc dirijate PTUR proiectile de 30 mm ale tunurilor cu tragere rapidă, cu care sînt dotate blindatele BMP-2; un proiectil l-am ținut în mîinile mele. Trebuie să spunem că o mare rușine pentru garda republicană este faptul că lunetiștii folosesc ghiulele de calibrul 5,45 mm cu centrul gravității deplasat. În ajunul Sfintelor Paști cu o asemenea ghiulea a fost rănit mortal lîngă satul Holercani un tînăr. De menționat că transnistrienii caută în fel și chip prilejul de a crea iluzia că sînt insuficient dotați cu tehnică de război și că în acest sens adversarul îi depășește categoric. Astfel, în timpul încăierărilor din Bender «gardiștii» în toiul nopții avansau tehnica blindată la linia întîi, iar spre dimineață o retrăgeau peste Nistru. Locuitorii înspăimîntați în timpul nopții auzeau împușcături de aruncătoare de mine și mitraliere cu calibru mare, iar ziua «se convingeau» că ar fi putut să împuște numai cei din dreapta Nistrului, întrucît în oraș nu există tehnică de a «gardiștilor»!
De unde au «gardiștii» atîta armament variat? Fără a pretinde să elucidez în detalii problema aceasta, voi spune doar că, din păcate, în Transnistria a căpătat răspîndire cît se poate de largă un așa fenomen, cum este furtul în masă al armamentului de la depozitele armatei a 14-a. Hoardele de «patrioți ai R.M.N.» în frunte cu «activistele» din batalionul Galinei Andreeva pradă unitățile militare. Adesea se ajunge la situații anecdotice — orice elev din clasele superioare, care urmează instruirea militară inițială, cunoaște bazele Statutului serviciului de gardă și anume acest Statut este mereu încălcat și ignorat la Tiraspol și Bender. La Bender mi s-au arătat locuri unde fuseră săpate galerii sub pereții depozitelor militare, sînt cunoscute cazuri cînd au fost furate sute de arme de foc, zeci de unități de tehnică blindată. Un adevărat dezmăț domina cînd în fruntea armatei a 14-a se afla generalul Iakovlev. Partașii R.M.N. cărau munițiile militare la stînga și la dreapta.
Absoluta lipsă de control asupra armamentelor în Transnistria mai are o fațetă periculoasă: sub pretextul «apărării drepturilor populației ruse» aici se înarmează activ elemente vădit antisociale care profită de situație în scopuri criminale, ba pur și simplu pentru a se răfui cu poliția (miliția de odinioară, numai cu o nouă denumire). La secția orășenească de poliție din Bender mi s-au pus la dispoziție documente convingătoare din care se vede clar că conflictul din Transnistria poartă o pronunțată nuanță de confruntare a forțelor de menținere a ordinii publice ale Moldovei cu lumea criminală, care în interese meschine face uz de lozinca «independenței R.M.N.». Datele acestea coincid întru totul cu relatările martorilor oculari — locuitori din orașul Bender, din raionul Anenii Noi și din alte părți. E semnificativ ca partea transnistreană nici nu caută să dezmintă acest fapt alarmant.
În discuția avută cu ofițerii de la statul major al gărzii republicane din Tiraspol eu am întrebat: «Nu vă neliniștește faptul că armamentul sustras de la depozitele militare nimerește în mîinile unor elemente declanșate și chiar criminale?» Întrebarea nu le-a fost pe plac, și ei mi-au răspuns oarecum cu indolență, ca «da, ne frămîntă și pe noi», după care a urmat o tiradă sonoră de fraze pionierești despre aceea cum trebuie să lupți cu dușmanul și să faci rost de arme în toiul luptei. Și iarăși se cere o paralelă cu trecutul — bolșevismul, în orice veșmînt nu s-ar împodobi, totdeauna a stimulat și s-a sprijinit pe «elementul social apropiat» (vă amintiți de «GULAG»-ul lui A. Soljenițîn?). Oare într-adevăr locuitorii Transnistriei ar dori să plătească pentru efemera «independență» un tribut asemănător cu acela, pe care l-a plătit Rusia pentru biruința ideilor leniniste șapte decenii în urmă — un dezmăț al criminalității nemaivăzut în istoria omenirii?
Tiraspolul împinge Chișinăul în brațele României
Găsesc de cuviință să mă refer și la aspectul politic — internațional al conflictului. Piatră de încercare pentru părțile conflictate s-a dovedit a fi problema — se va uni Moldova cu România sau ba? Fără îndoială, că la București această chestiune este receptată univoc, însă pentru noi e mai important — spre ce decizie înclină înșiși locuitorii Moldovei, căci anume votul lor trebuie să fie hotărîtor în cazul dat. Pot mărturisi că absoluta majoritate a oamenilor cu care am avut prilejul să discut în Moldova — de la țărani și polițiști simpli pînă la reprezentanți ai puterii oficiale — se pronunțau destul de respicat: ei vor să-și vadă Patria un stat suveran independent, iar perspectiva unirii cu România le trezește cel puțin nedumerire. Președintele Moldovei M. Snegur a subliniat în repetate rînduri că independența republicii poate și trebuie să-i fie garantată pe arena internațională de calitatea ei de membru al O.N.U., de recunoașterea ei de către comunitatea mondială.
Cu adevărat, în Moldova există adepți ai unirii cu România, în temei aceștia-s membri ai Frontului Popular Creștin Democrat. Dar n-ar trebui exagerată ponderea acestui factor. Această organizație, cîndva foarte populară, își pierde mereu adepții — dacă la cel de-al II congres al său Frontul popular întrunea 17 mii de membri, apoi la recentul congres în rîndurile lui rămăseseră 4—4,5 mii de oameni. Frontul popular e în drept să ceară o atitudine respectuoasă față de poziția sa dar nu avem nici un temei s-o identificăm cu poziția Guvernului Moldovei și cu opinia poporului moldovenesc.
Voi aminti că unul din motivele creării R.M.N. era năzuința de a feri populația Transnistriei de eventuala unire cu România. Pot să confirm — în discuțiile mele cu reprezentanții oficiali ai R.M.N., și cu locuitori, ideologicești «cărturari» din partea locului pericolul «românizării» era înaintat drept prima și principala motivare a nedorinței transnistrienilor de a se supune Chișinăului. Amintesc totodată că în majoritatea lor moldovenii din Basarabia de asemenea nu doresc unire, dar nici nu vor ca din această cauză țara să fie fărîmițată în enclave minuscule, ci, dimpotrivă, pledează pentru integritatea ei.
Și în genere, au oare drept oamenii în țară de vreo cîțiva ani să hotărască soarta integrității și suveranității ei? Te frapează faptul că numai la rostirea vocabulei «România» adversarii «românizării» sînt cuprinși de istericale, dar în schimb despre «puternica și necuprinsa» Uniune Sovietică cu faimoasa-i «prietenie a popoarelor» ei vorbesc cu o înduioșare pînă la lacrimi în ochi. Sînt de acord, România regală, care a stăpînit Basarabia pînă în 1940, a fost un stat nicidecum ideal. E departe de a fi perfectă și România contemporană. Dar să nu uităm și unele fapte indiscutabile: în România interbelică n-au fost devastate mii de temple, preoții ortodocși nu erau omorîți sau duși la Solovki (loc de surghiun stalinist în nordul Rusiei. — Nota trad.), nu erau stîrpite cadrele intelectualității, iar milioane de țărani nu erau zătriți numai pentru că nu erau bețivani și trîndavi.
Adesea se vorbește despre asuprirea națională în România — da, situația minorității naționale maghiare din Transnistria, începînd cu anul 1928, mereu a lăsat de dorit, însă ungurii continuă să trăiască acolo pe locurile strămoșilor lor, ba nici de vreun genocid al ungurilor în România, din fericire, pînă acum nimeni n-[a] auzit. Între timp la noi, î[n] «cea mai dreaptă» țară, au fos[t] maltratați zeci de mii de o[a]meni anume pe motiv de apa[r]tenență națională, iar nem[ții] și tătarii din Crimeea pînă […] azi nu pot reveni la locur[ile] de unde au fost deportați […] anii 40. Atunci de ce ar t[re]bui să ne temem într-atîta […] «românizare» și să n-avem n[ici] o teamă de «sovietizare»?
Mi s-a creat impresia […] chestiunea alipirii la Romă[nia] este «soluționată» mult mai […]tiv la Tiraspol, decît la Ch[iși]nău, unde conducerea este […] ocupată de cu totul alte pr[ob]leme, de ordin intern. Cum […] ne asta? Se impune conclu[zia …] sperietoarea cu «românizar[ea» …] se cere pentru a justifica am[es]tecul în treburile Moldovei […]verane din partea fost[elor] structuri unionale care se [ca]muflează astăzi cu «autor[ită]țile de stat ale Rusiei». Cu[vîn]tările provocatoare ros[tite] de A. Ruțkoi la Tiraspol […] începutul lui aprilie confi[rmă] pe deplin această presupun[ere].
(Sfîrșitul urmeaz[ă]).
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 76 (17946), 6 iunie 1992, pagina 7, coloanele —.
