Dacă ai venit la trecătoarea peste Nistru de la Malovata (Dubăsari) și n-ai avut fericirea să nimerești «la țanc» la paromul care te va deplasa pe malul stîng al bătrînului rîu, apoi să știi că vei avea destul timp să meditezi asupra tuturor problemelor noastre, inclusiv asupra modului nostru de a fi oameni la nevoie, asupra lipsei de grijă față de acei care nu din vina lor au nimerit în focarul conflictului, apoi și în cel al indiferenței... tot față de ei.
Ajunsem în Malovata din dreapta Nistrului într-o după amiază și aici, la trecătoare, așteptau sub arșița soarelui zeci de femei, copii, pensionari din Malovata Nouă (din stînga Nistrului), care veniseră încoace încă de pe la 8 și ceva dimineața pentru a se pricopsi aici cu pîine, untdelemn, săpun, alții se întorceau de pe la Orhei, Susleni unde fuseseră în căutarea sării.. «În sat n-avem nici conducere, nici gospodari, ei sînt preocupați mai mult de trebuile lor, — îmi mărturiseau bietele femei, — iar noi căutăm toate acestea pe aiurea, apoi așteptăm ore întregi paromul să ne întoarcem acasă. Nu destul că de acum de două luni n-avem nici lumină, nici apă, dar nici pîine nu ne aduc. Acum, slavă Domnului, încă ne mai iau pe parom, dar pînă nu demult cuiva îi trecuse prin cap să de-a ordin soldaților de aici să nu permită persoanelor civile trecerea, că cică paromul e numai pentru militari și ne trimițeau la trecerea de la Holercani, la 20 km de aici. Vă imaginați ce batjocură: se întorceau refugiații — femei, copii, — iar aici le spuneau «la stînga-mprejur» (de parcă paromul îl instalaseră militarii și nu niște cooperatori cu cap, care au făcut acest lucru bun cîțiva ani în urmă. Nu mai spun că paromul avea și un grafic de lucru...) Așa și-au bătut joc de oameni pînă într-o zi, cînd la trecerea de la Holercani s-a răsturnat un vapor arhiplin cu oameni (în majoritate femei, copii). S-a înecat o femeie, iar alt[a], sărmana, s-a tulburat privi[nd] [d]isperată cum îi duce apa copi[l]ul... Și numai după aceasta acelui cuiva «deștept» i s-a întors mintea și de atunci iar ne permit să trecem cu paromul...»
Vorbeam cu dl Alexei Florea, președintele comitetului sindical din colhozul «Malovata» (din stînga Nistrului), persoană stimată de oamenii din sat, fiindcă în orice calitate a lucrat — brigadier, secretar de partid, agronom sau lider al sindicatului — totdeauna a fost cu oamenii, cu nevoile și grijile lor. Ne refeream la situația din gospodărie, la dispoziția oamenilor.
Pierderile pricinuite de conflict, după cum mi-a spus dumnealui, sînt colosale. Să le amintim, mai întîi, pe cele umane: satul și-a luat rămas bun de la 15 oameni: bărbați, femei, copii. Unii au fost răpiți de gloanțe pe pozițiile de la Cocieri, pe alții i-au aruncat în aer minele semănate de bandiții lui Smirnov pe locurile și drumurile noastre sau i-a ajuns moartea cînd se refugiau din sat și chiar trecuseră de acum Nistrul. Au rămas nelucrate majoritatea cîmpurilor noastre, livada, fiindcă se aflau după pozițiile bandiților, acolo se află și ferma noastră. Ne-au devastat complet parcul de mașini agricole cu tot ce mai aveam la casa mecanizatorilor (acolo își făcuseră cuib gardiștii și cazacii). Ne-am ales cu pierderi materiale de milioane de ruble, cu drame sufletești. Satul a nimerit în răscrucea focului — pe deasupra lui zburau tot felul de obuze, rachete din stînga spre dreapta Nistrului și invers. Prin beciuri se salva lumea, mai ales bătrînii, care rămaseră în sat, că la bărbați le-au găsit de lucru: ei au sădit tutun, legume, au pus cartofi pe peticile mici de pămînt din preajma satului. Iar nopțile tot bărbații patrulau străzile, păzeau întrările în sat.
Dar iată că demult încetase împușcăturile, însă și după aceasta o lună de zile au stat oamenii fără lumină, fără apă... Mulți din ei, care au fost încadrați în muncă la Dubăsari, și-au pierdut locul de lucru. Sub diferite motive separatiștii i-au eliberat din funcții. Femeilor din sat refugiate, care pînă la conflict lucrau la fabrica de confecții din Dubăsari, le-au trimis acasă cărticelele de muncă...
Majoritatea oamenilor nu lucrează. Le-au acordat cîte o indemnizație: fiecărui membru al gospodăriei — cîte 400 ruble. Dar ce faci cu acești bani, dacă o butelie de gaz ne-o aduc de la Strășeni cu 350 ruble. Aceasta pentru acei care au avut atîta de suferit, inclusiv pentru pensionari. Și oamenii mă întreabă: ai cui sîntem, că toți își bat joc de noi, și cu cine sîntem acum? Cei de la Dubăsari ne repetă una: de la noi nu veți primi nimic, dar ce primim de la ai noștri? Se fac niște intruniri, așa a fost pe la Criuleni, la care au venit niște lucrători ai ministerelor, fără nici o împuternicire, care nu rezolvă nimic. Satele astea sînt rupte de lume, nu se duce nici un lucru de lămurire în ce privește viitorul raioanelor din stînga Nistrului în genere. Cît o să atîrne problema în aer? Cine și cînd o să manifeste atenție față de oamenii noștri, dăcă nici celor care au înaintat documentele pentru pensie (după atîția ani de lucru) încă de pe la începutul anului așa și n-o primesc.
Sînt indignați oamenii de aici și de alte lucruri. Le-a rămas, din păcate, în amintire chipul multor «apărători ai neamului» care veneau la poarta lor și le propuneau pentru un borcan-două de vin mese, scaune, plapume, frigidere furate de la casele de odihnă de pe malul Nistrului, unde erau cazați polițiștii. Mai ales, în primele luni ale conflictului au fost devastate aceste obiective ce aparțin diferitor organizații republicane. S-au cărat de aici de către mulți «eroi» de-ai noștri și mobilă, și covoare, și televizoare, au dispărut de la autovehicule pînă la lustre murdărite de muște și furtunuri de udat florile... Desigur, e neplăcut și neobișnuit să auzi despre astfel de lucruri, dar asta e realitatea, și trebuie să știe lumea că alături de adevărați oameni, care își jert[…]
Sursă: Viața Satului, Nr. —, 2 septembrie 1992, pagina 5, coloanele —.
