Sabia lui Damocle atîrnă asupra țărișoarei noastre, adică asupra propriilor noastre capete. Cred că acum e puțin să spunem, să ne dăm seama că Republica Moldova este supusă pericolului trunchierii. De aîtta să deschidem ochii mai bine și să vedem că primejdia paște chiar însăși existența ei, a noastră ca neam de oameni liberi.
Personal, asemui statul nostru la moment cu acel nenorocit care s-a pomenit la drumul mare, la ceasul întunericului înconjurat de doi bandiți. Unul îți stă în față, altul — te chitește de la spate. Nici înainte să mergi, nici în urmă să dai. Și dacă îmi închipui că nefericitul habar n-ar avea cine jinduiește la sărăcia lui, cine cutează a-i lua viața, apoi noi sîntem obligați să-i cunoaștem, să știm numele potențialilor noștri călăi. Aceștia sînt frații Lebedi. Unul, cel mai mare, e comandantul armatei a 14-a ruse de ocupație dislocată pe teritoriul nostru. Celălalt, mai mic, e comandant al regimentului de aeropurtate, dislocat chiar în capitala republicii. Cel mai mare ne este în față, cel mai mic — la spate.
Acum închipuiți-vă, că acești frați, aidoma acelor doi baci hidoși din «Miorița», iau și pun la cale perzania Moldovei. Vă asigur că ei dispun de forțe suficiente pentru a săvîrși crima. Despre posibilitățile armatei a 14-a s-a vorbit atîta, încît e de prisos să mai aduc argumente pentru a arăta pericolul enorm ce-l prezintă ea pentru noi. Mai puțin se cunoaște și de atîta, probabil, nu prea avem informație despre posibilitățile regimentului de aeropurtate din capitală. Păi iată, încă pe cînd eram student la Universitate, un maior, care-și făcuse serviciul militar în regimentul dat, iar la moment devenise lector la catedra militară, ne mărturisi care-i menirea unității militare respective. În caz că se dezlănțuia un război, «comandoșii» regimentului în cauză urmau să fie parașutați pe ambele maluri ale strîmtorii Bosfor, situată pe teritoriul Turciei, ca să asigure ieșirea corăbiilor de război sovietice din Marea Neagră în cea Mediterană, iar de acolo în ocean. Să piară toți ca unul însă să reziste, să țină piept trupelor țărilor N.A.T.O. cît va fi necesar. Te iau fiorii cînd te gîndești că avem sub coaste un dușman atît de periculos.
Să nu credeți că scriu acestea sub influența unui vis rău, să nu-mi luați avertizarea drept o aiureală. După declarația recentă a lui Lebedi, cel mare, totul e posibil și avertizările urmează să le plasăm la categoria lucrurilor îngrozitoare. Luați aminte ce îmbinări stupide de cuvinte izbucnesc din gura acestui general. C.S.I. este calificat de el ca: «Zborișce nezavisimîh gosudarstv», ceea ce s-ar cuveni să tălmăcim din limba lui ca o adunătură, o strînsură de nebuni, pungași. Pe Mircea Snegur nu-l consideră de prezident, ales de întreg poporul, și de atîta pledează ca să fie înlăturat și ascuns după gratii.
Lebedi, generalul, caută capăt de gîlceavă, pricină pentru a lovi. De atîta toarnă minciuni cu nemiluita. Ba ne face fasciști, ba că România ne dă avioane, ne învață să luptăm. Lebedi, colonelul, cel mic, tace molcum. Dar luarea asta a lui de apă în gură mă sperie mai dihai ca bubuiturile de tunuri ale bandiților de la Bender, Tiraspol. Cel de lovește din spate hotărăște soarta încăierării. Cu cît îi va fi mai surprinzătoare lovitura, cu atît lupta va fi mai scurtă, adică mai degrabă ne va reteza beregata.
Cu atît mai mult că nu există, cel puțin eu nu văd, nici o piedică ce le-ar încurca fraților Lebedi, Doamne ferește să-și împlinească gîndul negru. Dacă Elțin ar ținea hățurile în mînă, am putea nutri o oarecare speranță, dar tocmai aici e toată buba. Situația din Rusia acum se aseamănă cu cea din ajunul puciului din august anul trecut de la Moscova. Puterea reală în fosta Uniune se afla atunci în mîinile lui Ianaev și Luchianov. Acum în Rusia comandă muzica Ruțcoi și Hasbulatov. Ferească sfîntul ca Lebedi să se vadă în vis îmbrăcat în mundirul de general-gubernator al Basarabiei. Cred că atunci frățiorul nu va ezita să-l ajute.
De atîta zic că, pomenindu-ne ca acel nefericit drumeț cu bandiții din față și din spate, să strigăm, să tragem clopotele, să cerem ajutor, că doar trăim în centrul Europei la finele mileniului al doilea. Altfel, nu-i mai facem să ne lese în pace.
Sursă: Viața Satului, Nr. —, 8 iulie 1992, pagina 2, coloanele —.
