Spre marele meu regret, încă n-am avut ocazia să susțin un dialog cu acest brav moș, numele căruia este Gavrilă Mamulat. Îmi rămîne doar să sper că în timpul cel mai apropiat va conteni tragedia din Transnistria și mă voi putea deplasa liber, fără a-mi pune viața în pericol, în orice localitate din stînga Nistrului. În momentul de față atîta pot: să le prilejuiesc cititorilor un interviu cu Tudor Mamulat, unul din feciorii lui moș Gavrilă. Anume lui îi aparține și scurta caracteristică de mai sus.
— Tudor, cunosc bine satul Coșnița, deoarece mi-am cîștigat cîndva bucățica de pîine la ziarul raional din Dubăsari. Dar nu-i pot cunoaște, firește, mai bine decît un om care s-a născut și a crescut în această seliște. Spune-mi, te rog, în ce măsură le poate încăpea Coșnița pe toate cele de se întîmplă pe o palmă de pămînt?
— Că-i grozăvie, că-i durere, că-i măcel absurd, s-a scris deja. Principalul, totuși, n-am auzit să se spună undeva. Și-i păcat, căci ar trebui să știe toată lumea de ce conflictul s-a aprins anume în această localitate, și nu în oricare alta.
— Ai putea să ne spui și nouă de ce?
— Da. Însă după atîta informație tulburătoare în presa noastră s-ar putea întîmpla să nu fiu înțeles drept.
— Și totuși...
— La Coșnița tricolorul a fost arborat mult mai tîrziu decît în alte sate. Unul din motive a fost și acela că nu-l doreau nici chiar unii moldoveni. Le era teamă oamenilor ca nu cumva să aibă de suferit din această cauză feciorii lor înrolați în armata sovietică. Alt motiv. Promovînd ideile suveranității, independenței, podurilor de flori, unirii cu România, liderii democrați n-au ținut cont de faptul că la Coșnița locuiesc mulți ruși, aproape o jumătate de sat. În loc de argumente convingătoare, așteptate de acești oameni oarecum dezorientați, li se spuneau «adevăruri» pripite, de buzunar. Iată de ce «înalții» oaspeți de la Chișinău, pe care acum nu-i vede și nu-i aude nimeni, odată mai n-au fost bătuți. Și de ruși, și de moldoveni. Încă atunci trebuiau trase concluziile. Dar n-a avut cine le trage. Astfel, inițiativa și forța de convingere au fost ignorate, împrejurările devenind favorabile dezvoltării separatismului.
— Circulă zvonuri cum că ar fi frecvente acte de trădare.
— Mulți încă nu înțeleg ce se întîmplă de bună seamă. Prea diferă vorbele de fapte. Benzină în foc a turnat și majorarea neașteptată din 10 aprilie a prețurilor: pîinea de la 20 de copeici a ajuns la 4 ruble! Închipuiți-vă ce zice în sinea lui țăranul care crește această pîine. Ș-apoi gardiștii, cazacii sînt foarte bine înarmați, taie în carne vie. Iar de frică omul poate face orice. Cu timpul, sper, asta o vor înțelege și cei slabi de înger...
— Ce crezi, va mai crește în viitor numărul refugiaților?
— De bine nu-și părăsește nimeni casa, satul. Sînt multe familii care și-au pierdut avutul. Însă fug, nu știu de ce, și acei care și-au păstrat bogăția neatinsă.
— Ziceai că ai niște verișori care-s cu serviciul în organele de interne. Mi-ai spus că aceste forțe de apărare a drepturilor omului n-au acționat combativ la momentul cuvenit și de aceea a fost parțial distrus podul de la Dubăsari, era cît pe ce să nimerească în mîinile separatiștilor satele Coșnița, Pohrebea ș. a.
— Că n-am fost și nu sîntem pregătiți de război, se știe. Dar se știe că nici independența, libertatea nu se cuceresc cu mîinile goale. Trebuia să fie înzestrat măcar efectivul de poliție. Nu mai sîntem chiar așa de săraci. Am permis să ne invadeze republica tot felul de potlogari. Ca să le venim de hac, a fost declarată starea excepțională. Am rămas cu impresia că aceasta se referă la toți. Unii, însă, au luat arma în mînă, iar alții închinau, privind la ecranele televizorului și așteptînd să vadă ce va fi pînă la urmă. Tot timpul întîrziem. Așa s-a întîmplat și de astă dată. Unii, care iau deciziile, tărăgănează, iar de plătit plătim cu toții. Să plîngi de jale, ce-au făcut mercenarii cu fabrica de conserve, unde se prelucra atîta producție de pe ogoare! Aceasta poate nu se întîmpla, dacă erau luate măsurile de rigoare încă atunci, cînd unul din verișorii mei, apropiindu-se de sat, a simțit pentru prima dată necesitatea de a dezbrăca uniforma de polițist.
— Ați fost șapte copii în familia lui moș Gavrilă Mamulat. Sînt teferi, sănătoși cu toții?
— Nu știu ce viață va avea mai departe soră-mea Elena, care locuiește la Doroțcaia. O explozie i-a luat picioarele... Recent televiziunea noastră a derulat o secvență cu un copil schilodit și neidentificat. Acesta călcase pe o mină, a fost dus la spital, iar acolo a decedat. Ducîndu-se să caute piciorul rupt al băiatului, pe o mină a călcat și taică-său. Sînt tot neamuri de-ale noastre.
Sursă: Vocea Poporului, Nr. —, 28 aprilie 1992, pagina 3, coloanele —.
