«Cimitirele de la Corjova și Dubăsari sînt minate. Fratele meu avea 43 de ani. A căzut o mină peste el. L-au îngropat în curte. La înmormîntare nu am fost. Nu ne dau drumul în Dubăsari». Femeia din fața noastră plînge. Nu găsim cuvinte s-o consolăm.
Sîntem în satul Coșnița. Peste Nistru. «Toată noaptea au bătut cu aruncătoarele de mine, și rachetele ALAZAN», spune un localnic.
«Este o rușine ca o țară ca Rusia să lupte împotriva Moldovei», ne spune căpitanul Busuioc, care ne duce cu o mașină pe linia întîi la Dorotcaia. În tranșee, aceiași apărători obosiți, dar hotărîți să nu cedeze. Și același miros persistent de cadavre. «Aseară băieții nu puteau sta în tranșee din cauza mirosului». L-am întrebat pe căpitan de ce separatiștii nu vor să-și ridice morții. «Decît să plătească 500.000 ruble familiilor - așa cum e înțelegere - preferă să-i dea dispăruți». Epidemia de tirus poate izbucni din moment în moment. Undeva în stînga noastră, la vreo 300 de metri, explodează un obuz de tanc. Apoi - un foc de armă colunetă. «Au observat mișcare și acum ne vînează cu luneta», ne spune un soldat. Căpitanul completează: «Ei au trei tancuri rusești și movilele de morți.»
Printr-o lunetă observăm cele două steaguri de luptă ale separatiștilor: unul rusesc și altul, verde-roșu, steagul gardiștilor. Pozițiile lor sînt la vreo 500 de metri de tranșeele noastre.
Intrăm în sat. Aflăm lucruri care ne dor și ne revoltă în același timp.
La Dorotcaia mulți pactizează cu dușmanul
«De cum apune soarele, mulți dintre săteni ascund găștele și cîinii înbeci, ca să nu facă gălăgie, și îi primesc pe gardiști în casele lor, ca să tragă în noi pe la spate. Așa au murit mulți dintre noi. Uciși pe la spate», ne zice comandantul postului. Șui el e rănit la brațul drept. O schijă.
În luptele de azi-noapte au murit doi moldoveni. Alți trei au fost răniți. Dispensarul este bombardat. Nici o fereastră nu mai e întreagă în această clădire, cu un etaj. Bucăți din zid și tincuială sfîrîmată peste tot. «Ne-au distrus camera cu medicamente. Nu avem cu ce face nici măcar o injecție celor răniți.» Asistența nu sa lăsat fotografiată. În grădină, pe jos, sînge. Și hîrtii de la cutiile de cartușe. Și ele năclăite de sînge. «Asta este sînge rusesc. Ei nu primesc pansamente. Se șterg cu ce pot.»
Lîngă dispensar, moara. «Vedeți mulți săteni vin ziua să-și macine grîul. Noi nu știm cîți dintre ei noapte trag asupra noastră», spune comandantul. Un tînăr voluntar completează: «Discoteca începe la ora nouă seara și o ținem într-o veselie pînă dimineață. Trag din aproape toate casele. Aici sînt mulți ruși.»
În Dorotcaia sînt distruse 120 de case. Cîmpurile sînt minate din luna martie. Recolta nu poate fi culeasă. Cireșele și vișinele putrezesc în copaci.
«Noaptea dormim în beciuri.»
Cu aceeași mașină ajungem în satul Pohrebea, la vreo 12 kilometri de Dorotcaia. Tot pe malul stîng al Nistrului.
Și aici au căzut mine și rachete ALAZAN. Multe case distruse și aici. «Dormim în beci. Uitați-vă.», ne spune stăpînul unei case lovite de o bombă. O gaură mare se cască în zidul din spatele casei. Mobila e făcută bucăți. Piesele televizorului sînt carbunizate, pe zos. Doar beciul a scăpat ne atins.
În Pohrebea încă nu au fost morți. Doar răniți.
Soldat sau ucigaș?
Ne întoarcem pe malul drept al Nistrului, la Criuleni. Este ora 16.30. Se aud rafale de arme automate. La postul de poliție așteptăm să ni se dea un însoțitor penmtru a ajunge în satul Holercani. Râpăitul mitralierelor este tot mai accentuat. De postul de poliție se apropie, în mare viteză, o mașină de teren. Șoferul, alb ca varul, verifică rezervorul de benzină. Acun cîteva minute mașina a fost mitraliată. Însoțitorul șoferului a fost rănit de cioburi la braț.
La ora 17 se trage asupra orășelului cu aruncător de mine.
Este adus un prizonier. În uniformă militară, cu epoleții armatei sovietice. Roșii. Îl cheamă Igor Gheorghievici Romankov. Naționalitatea - rusă. Născut la 1 iunie 1960 în orașul Harkov, Ucraina. Neagă că a fi venit la război. «sînt în tranzit prin Moldova. N-am slujit niciodată în armată.», declară el. «Uniforma am luat-o de la un prieten de la Cernăuți. Banii pe care i-am avut, i-am băut pe toți. Am luat uniforma ca să nu plătesc bilet de tren. Am venit cu o femeie în tren de la Cernăuți. Iar de la Chișinău am venit cu o fată, Tatiana, de aici din Criuleni.» Mai multe nu știe despre ea.
Livretul militar găsit asupra lui este dat de comisariatul orașului Kominovski din Ucraina.
Interogatoriul este condus de comandantul poliției din Criuleni. Reportofonul înregistrează. Tot comandantul ne traduce din limba rusă.
- Cum ai nimerit în liniile noastre la pod?
- Am vrut să iau trenul spre Cernăuți.
- Pe aici nu circulă nici un tren.
Rusul nu poate da nici o explicație logică. Pe supracoperta livretului militar, însă există dovada că el face parte din armata rusă: numărul automatului - 767342, al baionetei - 342, al măștii de gaze - 565, rastelul armei - 8[…]
Despre supracopertă spune că a găsit-o. Se vede de la o poștă că povestea e cusută cu ață albă. Rusul a venit să spioneze liniile de apărare ale moldovenilor.
Plecăm cu un polițist pe căi ocolite spre satul Holercani. Tot cu o mașină a poliției. Gonim cu viteză maximă pe terenul descoperit. Oricînd putem deveni o țiuntă.
Ajungem seara, la ora 20.00. Cu o zi înainte a fost omorîtă o femeie și alți trei membri ai familiei - răniți. Culegeau vișine în grădină. Un obuz a căzut peste ea, omorînd-o pe loc. O chema Elvira Savaciuc. Avea 55 de ani. În aceeași zi, asupra satului s-a mai tras, de pe malul stîng al Nistrului, cu rachete ALAZAN. Și cu aruncătoare de mine. Mai multe case sînt avariate.
Era deja noapte cînd ne-am întors la Chișinău.
Sursă: Glasul, Nr. —, 17 iulie 1992, pagina 2, coloanele —.
