Regula menită să aducă la disperare pe toți cei care mai cred în viabilitatea și logica tratativelor, potrivit căreia acordurile de încetare a focului în conflictele izbucnite în răsăritul continentului sînt imediat încălcate, pare a se adeveri, din păcate, și în cazul republicii de peste Prut. La numai cîteva ore după semnarea la Kremlin, de către Președintele Moldovei, Mircea Snegur, și Președintele Rusiei, Boris Elțin, în prezența liderului separatiștilor rusofoni, Smirnov, a unei înțelegeri de compromis, prin care se stabilesc principiile unei reglementări pașnice a conflictului denumit impropriu transnistrean, veștile sosite din regiune anunță reizbucnirea luptelor în satele din jurul Tighinei și în interiorul propriu-zis al multîncercatului oraș, un adevărat Saraievo al Moldovei.
De data aceasta, vina nu poate fi dată pe misterioasa «a treia forță». Vina aparține în mod limpede separatiștilor, care, prin vocea lui Smirnov, au declarat fățiș, imediat după încheierea compromisului de la Moscova, că nu sînt mulțumiți de prevederile acestuia. Este o dovadă de insolență greu de egalat, pentru că, în realitate, dacă are cineva dreptul să fie nemulțumit, aceștia sînt tocmai moldovenii. Sigur, compromisul implică concesii și de o parte și de alta, dar se pare că talgerul acestor concesii înclină mai apăsat de partea Chișinăului și nicidecum a Tiraspolului, și, cu atît mai puțin, a Moscovei.
Concesia cea mai serioasă pare a fi acea prevedere a Convenției (denumirea oficială a acordului încheiat în capitala rusă), prin care separatiștii dobîndesc dreptul să-și hotărască singuri soarta în cazul «schimbării statutului Republicii Moldova», adică a reunirii ei cu România, or, aceasta înseamnă că moldovenii renunță la o eventuală monedă de schimb.
Într-adevăr, Moldova de astăzi nu e Basarabia de acum cinci decenii. Din trupul ei a fost smulsă și alipită samovolnic la Ucraina zona sudică, cu unul dintre brațele Dunării și cu ieșirea la litoral, după cum, tot arbitrar, a fost smuls și alipit la aceeași Ucraină Nordul Bucovinei cu străvechea așezare românească a Cernăuților. Și dacă în anumite împrejurări Transnistria ar putea fi cedată, deși locuitorii acestei regiuni sînt în majoritate români (ruși și ucraineni fiind grupuri minoritare), pe considerentul că ea nu a făcut parte din Țara Moldovei decît o scurtă perioadă (pe vremea lui Ducă Vodă), acest lucru nu ar putea fi acceptat decît în schimbul teritoriilor astăzi pe nedrept incorporate Ucrainei.
Formule de acest gen sînt, tot mai des, vehiculate pe plan internațional. Chiar în aceste zile, guvernul Turciei a propus o asemenea formulă pentru reglementarea conflictului din Nagorno-Karabah, azerii urmînd să renunțe la o parte din teritoriu pentru a permite armenilor să stabilească o legătură directă cu această enclavă, iar armenii, la rîndul lor, ar urma să cedeze azerilor, o suprafață echivalentă. Renunțînd la Transnistria, Chișinăul, practic, renunță — în schimbul unei păci, care, iată, se dovedește, deocamdată, iluzorie — la pămînturi care au aparținut Moldovei lui Ștefan cel Mare, la pămînturi românești.
O altă concesie făcută de Chișinău este abandonarea formulei cvadripartite (Moldova, România, Rusia, Ucraina) de reglementare a conflictului, printr-o formulă tripartită: România și Ucraina dispar, fiind în schimb admisă (și recunoscută oficial) gruparea separatiștilor de la Tiraspol. Din forța mixtă de menținere a păcii vor face, așadar, parte și separatiștii, pe lîngă unitățile moldovenești și ruse.
Cît privește unitățile rusești, și aici avem de-a face cu o concesie, pentru că se oficializează, astfel, prezența lor pe o perioadă nedeterminată, sub pretextul menținerii păcii de unde se știe că tocmai această prezență (respectiv a armatei a 14-a) a constituit unul din principalii factori (dacă nu principalul!) al alimentării conflictului.
Sigur, trebuie repetat, compromisul presupune concesii reciproce, uneori chiar dureroase, dar ele trebuie să fie echilibrate. Numai așa rezultatul dorit, în cazul de față, restabilirea păcii poate avea un caracter durabil. Or, așa cum se prezintă la ora actuală lucrurile, perspectivele păcii pe pămîntul Moldovei nu apar prea îmbucurătoare.
(«Adevărul», 24 iulie).
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 110 (17980), 5 august 1992, pagina 1, coloanele —.
