La ora actuală, de excepțională respirație istorică pentru Moldova, împreunarea aceasta de noțiuni — cuvinte — Ștefan cel Mare, Tighina — este de-a dreptul uluitoare și înălțătoare. Cel mai mare dintre marii noștri voievozi a poposit, peste veacuri, și pe malul însîngeratului Nistru, pentru ca la Tighina să devină patronul spiritual al liceului de băieți și să-i îndemne pe tineri să adune învățătură și minte spre a putea contribui în perioada modernă la propășirea multpătimitului nostru popor după trezirea din somnul cel de moarte, în care îl aruncase soarta după sfîșierea trupului Marii Moldove a lui Ștefan și încorporarea jumătății de est în uriașul Imperiu Rus. Era nevoie anume de cunoștințe ample în secolul XX, cînd cetățile vieții se cuceresc prin cunoștințe și muncă.
Și era nevoie de suflul spiritual al Marelui Ștefan anume în provincia Basarabia, oropsită și văduvită de spiritul național, asfixiat în peste un secol de distrugere nemiloasă și sistematică a tot ce era moldovenesc. Dacă după 1865, după ce au fost respinse manualele de limbă moldovenească ale lui Ion Doncev, se înlătură complet studierea limbii moldovenești în școală, apoi în scurtă vreme se interzice și în biserică slujba în limba română. E o minune, cum de în acest mediu întunecat a țîșnit din străfunduri spre soare «Limba noastră» de A. Mateevici. Fenomenul a avut loc în preajma Marii Uniri a României Mari (1917 — 1918), demonstrînd profunzimea și calitatea culturii noastre latine și, în consecință, marea noastră putere de rezistență la atacurile dușmanilor noștri.
Ștefan cel Mare parcă ar fi așteptat momentul și a intervenit și el în acest proces măreț de renaștere națională ca patron spiritual al liceului de băieți, care se află la doi pași de malul bătrînului Nistru. Aici totul e simbolic: și înlocuirea denumirii turcești Bender a orașului prin istoricul Tighina, și apariția poeziei «Limba noastră», și atribuirea mîndrului nume de Ștefan cel Mare liceului de băieți de pe malul apei care nu desparte, ci unește cele două aripi ale poporului nostru. Balsamul istoric pentru lecuirea sufletului nostru era absolut necesar în epoca dată. Îmi aduc aminte cu cîtă uimire un «savant» istoric de după război se întreba cum de s-au «românizat» moldovenii din Basarabia într-o perioadă atît de scurtă de 22 de ani de «ocupație» (1918—1940). Are și Ștefan cel Mare partea sa de merit în această renaștere națională.
Însă după un răgaz scurt de respirație normală pentru poporul nostru, cînd a dat busna anul «dezrobirii», au fost sugrumate brusc ambele noțiuni — cuvinte, fierbinți prin suflul lor național: Ștefan cel Mare a dispărut cu măreția sa, devenind Ștefan al III-lea, iar în locul istoricului Tighina ni s-a dăruit turcescul Bender, ca să ni se amintească mereu că «am fost robi la turci». Și s-a început perioada «prieteniei popoarelor» cu frați și surori mai mari și mai mici, precum și ultima perioadă a «internaționalismului» din Transnistria, axat pe cunoașterea unei singure limbi — limba rusă — și a «dușmanilor naționaliști» băștinași, care posedă 2—3 limbi, devenind astfel burgheziți primejdioși.
Dar Ștefan înainta victorios, pășind sigur peste veacuri de la Suceava și Putna la Chișinău, de acum din nou spre Tighina, pentru a-i pune definitiv în drepturi pe moldoveni, iar de aici peste tot întinsul Moldovei de la munte la mare, de pe toate malurile rîurilor ce-și mînă apele spre Marea Neagră.
Pentru a se înlătura falsul «internaționalism» al veneticilor, sprijinit pe o singură limbă și pe dictat, trebuie restabilite internaționalismul real și prietenia popoarelor, așa cum domneau ele între pereții liceului «Ștefan cel Mare». Spre a înțelege atmosfera de înaltă cultură, spiritul constructiv și creator ce domneau între pereții acestui liceu, e suficientă o analiză succintă a structurii sale.
Fac parte din cea mai în vîrstă generație de intelectuali români-basarabeni cu studii liceale, absolvind liceul în 1936. După structura etnică a contingentului de elevi era un liceu caleidoscopic, în care nu prevalau românii: români-basarabeni — 7 (Ignat, Vetrici, Bocancea, Cocier, Ciolac, Cațap, Pranițshi), la care se alăturau români-regățeni — 4 (Nenița, Zotica, Dragomir, Dragoș); evrei — 8 (Fișov, Blanc, Caușanschi, Natenzon, Imas N., Imas M., Aizicovici, Chesler); ruși — 7 (Cernîșov, Hamaritov, Ivancikov, Sergheev, Glinici, Voinov, Barcevski); bulgari — 1 (Caragheaur); găgăuzi — 1 (Doncoglo); germani — 1 (Țimer). Un colectiv internațional. Menționez că în clasele vecine am avut colegi care au ajuns oameni de vază: bulgarul Milcev — cîntăreț la opera din Sofia, găgăuzul Guboglu M. (senior) — savant în România și Turcia (a studiat, între altele, activitatea savantului nostru D. Cantemir).
Structura eterogenă etnică a clasei nu ne înstrăina, ci ne unea, mai ales, prin limba română ca limbă oficială, fiecare străduindu-se s-o posede la perfecție. Izbuteau cei mai dotați, indiferent de neam. Compuneri foarte bune scriau evreii Blanc, Fișov, Imas N., rușii Cernîșov, Sergheev, bulgarul Caraghiaur. Dintre români posedau limba la nivel mediu aproximativ jumătate din elevi — după capacități. Limba vorbită însă o posedau practic absolut toți. La acest îmbucurător rezultat se ajungea, dat fiind că româna era limbă de stat, limbă funcțională. Colectivul de elevi era completat prin concurs, manualele de limbă erau alcătuite liber și promovate practic după valoarea lor reală. În țară funcționau mai multe manuale. De exemplu, la limba română funcționau manualele lui Adamescu, Bujor și Ilioaca, Nedioglu, Bic ș. a. Unul din cele mai bune manuale de limbă română era manualul alcătuit de găgăuzul Nedioglu.
Un alt găgăuz, Guboglu M., absolvind liceul românesc «Ștefan cel Mare», a ajuns mare savant, fără să fi avut autonomie teritorială. Cauza? Exista o democrație valorică, pe care membrii societății de atunci o foloseau civilizat după capacități.
Să ia aminte domnii găgăuzi veniți pe meleagurile noastre cu vreo 180 de ani în urmă (după 1812). Să ia exemplu de la conaționalii lor Guboglu, Nedioglu ș. a., ajunși în vîrful piramidei sociale din România datorită omeniei și muncii lor cinstite, fără ambiții goale, trăind în mediul social moldovenesc binevoitor.
Altă trăsătură specifică epocii a constituit-o eterogenitatea etnică a cadrelor didactice din liceu: români-basarabeni — 5 (Boldîr, Pînzaru, Ștefănucă, Timotin, Bîrcă); români-regățeni — 3 (Vaseu, Holban, Jacotă); ruși — 4 (Hamaritov, Kuznețova, Denisenko, Frolov); evrei — 2 (Aizencraft, Treigher); germani — 1 (fon Rentel); greci — 1 (Dighenide); găgăuzi — 1 (Carafizi). Se remarcă și aici faptul că românii din corpul didactic erau în minoritate față de profesorii de altă naționalitate, dar nici această situație nu i-a împiedicat pe elevi să însușească bine materia predată în limba română. Ba și mai mult. Unii profesori de altă naționalitate comiteau uneori greșeli de limbă (de exemplu, respectabilul profesor de științe naturale Hamaritov, vorbind de fauna țării, spunea: «Cerbul are niște cornuri, cum niște bățuri!», ridicînd mîinile în sus cu degetele răsfirate), nouă, elevilor, nici prin cap nu ne trecea să rîdem de atare greșeli, întrucît profesorii își cunoșteau la perfecție obiectul predat și expuneau materia cu pricepere și cu multă căldură. Erau profesori de înaltă calificație și posedau o înaltă conștiință profesională. Eventualele greșeli de limbă rezultau din faptul că, în primii ani după război, profesorii neromâni, cu o bună pregătire profesională, oameni în vîrstă, în loc să protesteze contra limbii de stat, pe care la început n-o cunoșteau, s-au angajat plenar s-o însușească și izbuteau prin perseverență, comițînd din ce în ce mai puține greșeli, pînă ajungeau să posede limba la perfecție. Înțelegînd situația lor delicată și apreciind just tendința lor sinceră de a însuși limba, românii căutau să-i încurajeze, să le vină în ajutor, evitînd orice gest de jignire, ca semn al unei manifestări de înaltă cultură și de comportament civilizat. Era un consens al culturii. Nu se întîlneau nici forme de dispreț din partea posesorilor limbii de stat, nici urme de protest din partea acelora pe care istoria îi obliga să însușească limba de stat, ce funcționa în societatea timpului. Se crease un front comun pentru construirea unei vieți culte prin folosirea corectă a limbii de stat. O altă cale nu exista.
Din păcate, azi, cînd istoria pune din nou în fața locuitorilor din Moldova aproximativ aceleași probleme, consensul dintre cetățenii ei de diferite naționalități lipsește, mai ales acum, într-un moment de cotitură istorică, cînd toți trebuie să facă front comun pentru a construi o viață civilizată de factură europeană.
Personal, sînt zguduit, uluit și revoltat pînă în străfundul inimii de ceea ce se întîmplă acum în republică și în orașul tinereței mele, unde a fost ghiontit și fugărit Marele Ștefan, unde se stropșește permanent și cu cruzime limba maternă a poporului suveran, stăpînă pe acest pămînt din veac de veac — una din cele mai dezvoltate limbi, singura limbă romanică din țară. Se sfarmă barbar literele alfabetului latin — cel mai șlefuit și mai perfecționat alfabet, se sfîșie pînza sfîntă a steagului nostru național, restabilit în mod științific și avînd la bază culorile principale ale curcubeului. Trebuie să fie analfabet juridic la superlativ individul care își permite să comită astfel de gesturi barbare fără să-și dea seama că atare manifestări jignesc demnitatea națională și, în consecință, sînt aspru pedepsite de legile tuturor țărilor civilizate — și de legile republicii noastre — cu amenzi mari și cu ani de privațiune de libertate.
Sufăr cumplit pentru faptul că în orașul tinereței mele zecile de mii de moldoveni nu pot respira în voie aerul libertății din epoca renașterii naționale, din epoca restructurării fundamentale, că nu-și pot educa copiii în spiritul culturii naționale, că nu-și pot asigura viitorul, pierzînd temporar și sprijinul sufletesc al lui Ștefan cel Mare.
Toți ca unul — indiferent de naționalitate — trebuie să revină la stilul de viață civilizată, de pe cînd Ștefan cel Mare era patronul liceului de băieți, de pe cînd în sufletul tinerilor se înfiripau cele mai îndrăznețe vise, cu aromă romantică, cele mai înălțătoare idealuri de viitor, pe care trebuiau să-l construiască împreună, fără să sesizeze măcar că sînt tineri de origine etnică diferită. Nici prin cap nu ne trecea să ne eșalonăm cumva pe scara valorilor sociale altfel (să zicem, după neam, limbă, rasă, avere ș. a.), decît după valoarea reală a fiecăruia (talent, capacități, muncă), după posibilitățile de realizare a fiecăruia din noi prin fapte reale, prin mijloace adecvate, prin limbă corectă și expresivă. Indiferent de specialitate, fiecare socotea ca axiomă să posede la perfecție limba de stat ca limbă funcțională, limbă care îi făcea cinste, care îi permitea să trăiască din plin o viață civilizată la parametrii europeni.
Firul vieții sănătoase și culte, rupt atît de barbar, trebuie restabilit, pentru a se vindeca rănile sufletești, pricinuite întregului popor (pe lîngă pagubele culturale și materiale), pentru a ridica pe o nouă treaptă cultura în plan multilateral, atît a talentatului nostru popor, precum și a tuturor celorlalți conlocuitori.
Să restabilim, așadar, liceul «Ștefan cel Mare» pe malul Nistrului, acolo unde a fost, ca semn de închinare în fața marelui domnitor și mijloc major de promovare a culturii. Fie ca acest lăcaș restabilit să devină simbol pentru fostele licee cu patronii respectivi, precum și pentru liceele noi, ce își vor deschide larg ușile, ca să primească mii de elevi din Moldova, ce doresc să se cultive la apele unei culturi de nivel european și să devină apoi promotorii fervenți ai culturii noastre naționale, atît de vlăguită în ultimele decenii. Să le urăm, dar, drum bun și succes tinerelor noastre vlăstare!
Sursă: Moldova Suverană, Nr. —, 19 septembrie 1991, pagina 3, coloanele —.
