Imaginea pe care de la un timp Rusia o înfățișează lumii, comportamentul reprezentanților acesteia din structurile statale de vîrf și, mai ales, din cele militare, par să surprindă pe numeroși comentatori și analiști străini dar, în primul rînd pe cei departe de politică din fostele republici ale U.R.S.S. În fața unor declarații cum este de exemplu, cea făcută iarna de Boris Elțin, președintele acestei republici «moștenitoare» a fostului imperiu, prin care nemților sovietici li se promitea cu cinism refacerea unei autonomii germane în spațiul poligonului de testări nucleare de la Kapustin Iar, după ce cu doar puțin înainte, aflat în vizită oficială în Germania, el promisese o rezolvare echitabilă a problemei, precum și cele privind diferendul pe marginea flotei militare din Marea Neagră, a problemei Crimeei, sau a guvernului și președintelui Ceceniei, ca și presiunile multiple și deloc elegante exercitate asupra Gruziei înainte de venirea la putere a exnomenclaturistului comunist Șevardnadze ori — în sfîrșit, deja sub ochii noștri — intervenția, mascată la început, dar fățișă astăzi a armatei a 14-a, aflate sub comandă rusă, împotriva Moldovei, ne duce cu gîndul la realitatea că imaginea democratică din august 1991 a Rusiei este înlocuită, acum, prin una care trezește lumii derută, nedumerire sau chiar pur și simplu surpriză. Și este într-adevăr surprinzător să constați că exact aceleași persoane și personaje, care purtau cu multă siguranță toga democrației, umanismului, echității au fost capabile doar la scurt timp de gesturi diplomatice ce trădează intenții agresive, șovine chiar, de acte de agresiune avînd menirea de a reface fostul imperiu.
...Avem deci surpriza unei Rusii care chiar a treia zi după puci începe să-și scoată masca amiciției față de cei ce i-au fost alături în clipele grele, erijîndu-se din nou în ipostaza de «frate mai mare» ce se vrea ascultat fără discuții, dar, mai ales, satisfăcut în poftele-i acaparatoare. Surpriza unei Rusii care este gata, sub pretextul respectării drepturilor omului, să recurgă la forță, la mistificări, la desconsiderarea celui mai puțin puternic, avidă să-și refacă cu orice preț și cît mai rapid spațiul și influențele geopolitice dobîndite de precedentele regimuri reacționare, să reediteze vechi vise de stăpînire peste destine și popoare. Pare incredibil, chiar fantastic, dar, la o privire ceva mai mistică, avem chiar imixtiunea unor forțe oculte..., fiind vorba nu de răsturnări spectaculoase, de imixtiuni misterioase, ci de o directă și elementară manifestare a unor persoane perpetuate sau plasate în structurile de putere, și, precum se mai întîmplă în momentele de mare tensiune — de o neatenție, poate, a noastră de a întrevedea mai clar cine a rămas și cine a fost promovat în posturile decizionale din Rusia după puciul din august 1991. Să fim sinceri și să recunoaștem (cel puțin în forul nostru interior) că ne era drag acest brav colonel mustăcios Ruțkoi, care și-a expus cu lux de amănute aventurile puciste, că arăta bine, aproape legendar, un oarecare Graciov, un Barannikov, ca și blajinul (cel puțin ca expresie facială) mareșal Șapoșnikov, nemaivorbind de Travkin sau de Stankevici pe care i-am cunoscut în congresele unionale. Nemaivorbind, bineînțeles, de Elțin,..
Încă prin ianuarie curent Șevardnadze anunța probabilitatea aproape iminentă a producerii unui nou puci, explicînd faptul prin raportul de forțe de pe «tapetul scenei politice». Îl cunoștea parcă foarte bine, nu știa însă cum avea să se manifeste concret — prin forță armată, sau, evolutiv, prin treptate infiltrări, prin aplicarea tacticii «pașilor mărunți». Se pare însă că-i scăpase un element de fond, mai exact — raportul de forțe nu avea să fie cel din sfera oricum distanță și ușor abstractă a politicului, ci nemijlocit din sfera puterii, dominată de fețe cunoscute prin «activitățile» lor deloc democratice sau degrevate de ambiții neoimperiale, neototalitariste.
Să încercăm a analiza mai minuțios mutațiile de cadre superioare în perioada august-decembrie trecut din armată și KGB-ul rebotezat și plasat sub jurisdicția Rusiei. Astfel Serghei Belozerțev, deputat și membru al Comitetului pentru drepturile și libertățile omului al Sovietului Suprem al fostei U.R.S.S., demonstra documentar într-o scrisoare din 19 decembrie 1991, adresată președintelui Rusiei, că în posturile de decizie ale armatei, securității și internelor au rămas, în fond, vechii preparatori și susținători ai puciului din august, unii dintre ei fiind chiar avansați între timp la rang de adjuncți de miniștri. Dacă desprindem cîteva detalii din această scrisoare, publicată parțial și în revista «Golos», nr. 1 1992, vedem ce e cu acest Piotr Graciov, fostul comandant al trupelor aeropurtate, devenit după puci prim-adjunct al ministrului apărării, în prezent ministrul apărării al Federației Ruse... Aflăm, de asemenea, că înainte de puci, la dispoziția lui Kriucikov, a pregătit o notă informativă despre probabila reacție a populației la o eventuală introducere a stării excepționale: s-a preocupat nemijlocit de pregătirea părții militare a puciului: a trimis la Tallinn unități aeropurtate pentru a ocupa un șir de obiective; a fost — iată și o surpriză — unul dintre principalii consilieri la elaborarea planului de luare cu asalt a Casei Albe a Parlamentului rus. Se cita și cazul lui Ivan Fujenco, fost comandant al trupelor districtului militar Turkestan, susținător activ și el al GKCP-ului, numit după puci — în ce post credeți?— de viceministru al apărării și de șef al spatelui forțelor armate ale U.R.S.S....
În aceeași scrisoare se cita și cazul lui Victor Ivanenko (nume cunoscut), șeful Agenției federale pentru securitate a Federației Ruse, recomandat pentru acest post de același Kriucikov, al unui șir de alte nume (Șilov, Samsonov), printre ele figurînd și cel al generalului Gromov, care a vizitat și inspectat cu puțin timp în urmă trupele armatei a 14-a, cantonate în Transnistria și Basarabia. Nu știm exact ce le-a vorbit el atunci «bravilor militari». Știm, însă, de atacul efectuat la scurt timp după plecarea sa, de către cei circa 60 de gardiști asupra unei coloane de vehicule militare căpturate de militarii ce nu au opus, ca și în alte cazuri ulterioare, nici cea mai mică rezistență.
Ar fi potrivit să cităm și rîndurile din scrisoare referitoare la acest general ce și-a dobîndit faima în timpul războiului din Afganistan: «B. Gromov, fost prim-adjunct al ministrului afacerilor interne al U.R.S.S., în prezent (în decembrie 1991 — n.n.) adjunct al comandantului-șef al trupelor de uscat. A participat la conferința de elaborare a detaliilor ocupării Casei Albe. La 20 august a fost cel care a dat comandantului brigăzii de trupe cu destinație specială a KGB-ului, colonelului Egorov, dispoziția să deplaseze batalionul 274 spre hotelul «Ucraina», pentru a împiedica concentrarea de oameni în preajma Casei Albe. A dat dispoziția ca efectivul să fie dotat cu căști de oțel, cu bastoane de cauciuc și cu muniții pentru armele de foc».
Serghei Belozerțev își încheia scrisoarea-analiză, așternută pe cîteva zeci de pagini, prin exprimarea impresiei creării unor premise pentru un nou puci... La datele prezentate pot continua, putînd culmina cu libera circulație, dintr-un punct fierbinte în altul, a unor asemenea «figuri» ca Makașov, cu manifestarea obraznică a național patrioților ruși, adepți activi ai refacerii vechiului imperiu în formula ușor modificată verbal — «Rusia Mare». Deci, nimic surprinzător și nimic ocult în zisa evoluție a Rusiei — de la o imagine democratică, antitotalitară, anticomunistă și antiimperială la una agresivă, șovină, imperială. Evident, schimbarea măștilor nu a însemnat niciodată schimbarea esențelor, lucru de care ne convingem. Dacă, bineînțeles, războiul de nimicire a românilor moldoveni din Transnistria încă nu a limpezit definitiv ce și cum...
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 75 (17945), 4 iunie 1992, pagina 5, coloanele —.
