Frontul s-a îndepărtat și viața a revenit la făgășul său normal. În sat s-au întors învățătorul și preotul, predicile părintelui chemînd lumea să-i ierte pe cei care au greșit așa cum ne iartă Dumnezeu... Într-adevăr, nu-mi amintesc să fi fost pedepsit măcar unul dintre acei care au clevetit și au denunțat, deși, unii o meritau cu vîrf și îndesat.
Iarna, cînd s-a lăsat frig[ul], organele locale și sătenii au hotărît săi înmormînteze pe soldații căzuți în raza satului nostru. Li s-a făcut o troiță și cruci de beton pentru fiecare, indicîndu-li-se pe ea numele, gradul militar și unitatea din care au făcut parte...
Mi-amintesc cum un sublocotenent, luat prizonier de către ruși împreună cu încă șapte soldați de-ai săi, a fost supus unor chinuri groaznice: i-a fost spintecată burta cu o baionetă și i s-a introdus o grenadă în pîntece... Era o jale nemaipomenită la înmormîntarea acestor eroi...
La 23 martie 1944 toată partea de nord a Basarabiei pînă la Cornești a fost ocupată de ruși, iar partea centrală și cea de sud a mai opus rezistență pînă la 20 august al aceluiași an.
Dacă în 1940 s-au refugiat relativ puțini basarabeni, în 1944 s-au evacuat peste Prut foarte mulți, în special cei din partea centrală și sudică. După armistițiul din 23 august 1944 mulți dintre cei evacuați au făcut cale întoarsă, nimerind la întoarcere direct pe front. Eu m-am întors în Basarabia printre primii, în ziua de 26 august 1944. Rușii încă nu se orientaseră cum să procedeze cu refugiații întorși la vatră.
Am trecut frontiera și am pornit-o pe calea ferată, cu […]
Sursă: Glasul, Nr. —, 5 septembrie 1991, pagina 9, coloanele —.
