Indiferența poate duce neamul la pieire.
Răbdarea dacă a întrecut măsura e o trădare.
Informațiile prevestesc calmul, dar de ce plîng femeile?
19 martie 1992. În Transnistria continuă războiul. Un război de la sfîrșit de secol. Nu prea putem cuprinde cu mintea sensul înfiorătoarei realități — război. Doar ceea ce am văzut timp de o oră pe strada Bănulescu-Bodoni, unde-și are sediul Liga Democrat-Creștină a femeilor din Moldova, a fost suficient să înțeleg obida și replica ce ne-o făcu un coleg întors din zona conflictului — în Chișinău încă nu au înțeles că în Transnistria e un adevărat război. Parcă ați confunda această crudă durere ce s-a abătut asupra noastră cu un film despre război.
Între doi munți este neapărat și o vale. Neamul nostru de la un timp nu mai are norocul să respire într-o vale, succesiunea evenimentelor fiind imprevizibilă, încît ne-am pomenit între niște munți fără nici o trecătoare. Ne surprindem că nu ne mai sperie cuvintele: război, sinistrat, refugiat, morți, răniți, înpușcături, rachete, automate...
Pe 19 martie m-a cutremurat ceea ce am văzut la sediul ligii. Femei cu sugaci în br[a]țe, femei cu trei-patru copii de mînă, venite să ceară adăpost de-o noapte, ori... de-o lună. Bărbați din satele raionului Dubăsari, frînți de oboseală după nopți nedormite, au venit după țigări și haine pentru polițiști.. Patru studenți încărcau în camioane lăzi pline cu merinde și țigări și plecau la Coșnița. (Doamne, unde se duc copiii ăștia asupra nopții, apără-i, Doamne, și-i ia în paza ta!).
Acum viața lor nu costă nimic. Mamele doresc să-și salveze copiii. De-a dreptul sfîșietoare lacrimile celor trei refugiate din Coșnița — Maria Țurcanu, Vera Grosu, Valentina Bujor. Ele au încercat în noaptea de 17 spre 18 martie să intre în sat să-și vadă casele și soacra, o bătrînă, de 80 de ani pe care a închis-o în beci. S-au întors de la marginea satului... La ligă le-au dat bani, haine, produse, pentru copilași mă convinge și adunînd grămadă darurile pentru copilași mă convingeau să nu cred cumva că și sărace, au de toate: și casă, și masă, și bani la cont, dar au fost izgonite de bandiții venetici.
Aveau cu ele doar un plic și-n plicul cela pașapoartele, adeverințele de naștere ale copiilor, adeverința de căsătorie... Doamne, cum încape o viață de om într-un petic de hîrtie?!.
La ligă oamenii vin și aduc cine ce poate — orice la timp dăruit prețuiește însutit. Doamna Natalia Buliga a insistat să comunice următoarele:
— Liga Democrat-Creștină a femeilor mulțumește tuturor celor care răspund apelului nostru. Vin oamenii, mai ales pensionarii și aduc cine ce poate — zahăr, ulei, griș. Chiar azi întreprinderea de produse lactate și de prelucrare a cărnii din Ungheni a adus pentru refugiați 30 kilograme de cașcaval, 20 kilograde unt, mezeluri și 10 mii de ruble. E nevoie cel mai mult de compasiunea și înțelegerea noastră. În situația în care ne-am pomenit cel mai periculos ar fi indiferența noastră. Indiferența poate duce neamul la pieire.
Grație activistelor Ligii, doar o mînă de femei, mi se păru că și refugiatele își mai descrețiră frunțile și li se însenină chipul. Poate doar pentru o clipă în ultimele zile. Dar nu dea Domnul ca ele, împrăștiatele prin lume din cuibul lor, să aibă amintiri toți comunicăm că au fost casă, ogradă și cei dragi...
Aflai aici că refugiații se caută între ei — cine-și caută copilul, cine rudele; pentru toți comunicăm că [a]u fost cazați la hotelul «Moldova» — 90 persoane, hotelul «Chișinău» — 64 persoane, hotelul «Zarea» — 30 persoane. Informație deplină despre cei refugiați, despre cazarea și ajutorarea lor o găsiți la Liga Democrat-Creștină a Femeilor din Moldova.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 41 (17911), 24 martie 1992, pagina 1, coloanele —.
