Noi, cei din raioanele de nord ale republicii, și mai ales generația vîrstnică, ne dăm bine seama ce se întîmplă în Transnistria. Clica bandițească a lui Smirnov, Maracuța, Andreeva, Chițac și altor călăi de teapa lor au pus destinul neamulu românesc pe muchie de cuțit. Ne spurcă pămîntul. Ne jefuiesc și ne ruinează țara. Ne omoară frații și surorile. Ne scuipă în istorie și în obraz. Sîntem departe de flacările mistuitoare ale acestui război nedeclarat și, dacă pînă la noi nu ajung nici bubuiturile înfiorătoare de tunuri și nici mirosul de praf de pușcă și de sînge omenesc, pe toate le simțim cu inima, cu sufletul, intuim că ne aflăm pe mal de prăpastie. De aceea ne rugăm lui Dumnezeu și zi și noapte să fie milostiv și să risipească vrajba ce s-a iscat și să curme măcelul. Dar pe lîngă durerea ce o purtăm pentru această palmă de pămînt mult prea pătimită, pe care veneticii rîvnesc să ne-o fure cu de-a sila, mai avem una — bișnițarii, tot un neam de neoameni.
Adeseori ne crucim că nu ajung mijloace pentru salarizarea muncitorilor, slujbașilor, colhoznicilor. Pensionarii primesc cu mare întîrziere pensiile. Din zi în zi magazinele devin tot mai sărace. Lipsurile ne urmăresc la fiece pas. M-am întrebat de sute de ori care o fi cauza. Și mai deunăzi am făcut o descoperire, după care am rămas perplex.
M-am deplasat la gara Ocnița după niște cumpărături și, dacă nu am găsit ce-mi trebuia, am făcut imediat cale întoarsă. Pînă la interurbanul de Bălți îmi mai rămăsese cîteva minute. Între timp în gară sosi trenul de pasageri Moscova—Ivano-Francovsk. Doamne Dumnezeule! Cînd au început a cobori bișnițarii din vagoane, cîtă frunză și iarbă. Cu geamantane și torbe, saci și desagi, genți și cutii, lăzi, baloturi legate în fel și chip. Bărbații sănătoși, vînjoși, bine hrăniți și bine îmbrăcați, femei dolofane, rumene, flăcăi în floarea vîrstei, tinere oacheșe. Nimerind în torentul acela, nici nu-mi mai amintesc cum am urcat în vagon. Pare-mi-se nici nu am mai atins pămîntul.
După ce s-au mai ogoit, i-am auzit vorbind înde ei. Unul i se lăuda altuia, că la Breansk a dat peste căldări și că în cîteva ture a reușit să apuce tocmai 100, iar după ce le vinde, pune mîna pe un venit curat de 5 mii de ruble și peste o săptămînă pleacă din nou. În felul acesta cîștigul i se va dubla. Celălalt afirma că e mai convenabil să te duci la Ivanovo. De acolo, zicea el, te poți lesne pricopsi cu foarfece ieftine, cuțitașe, mașini de tocat carne și închis borcanele, lame de bărbierit, jucării pentru copii, iar acestea sînt foarte întrebate peste Prut.
Tăbirciți la metal de vă iese ochii, se amestecă o femeie în vorbă. Da eu fac miile cu nimicuri. Vedeți sacul ista? Și le arătă cu degetul un țuhal imens, cubanez le zice prin părțile noastre. E plin cu bureți, iar fiecare burete costă cîteva copeici. Mă duc în România și de acolo vin cu o avere întreagă...
M-am dat jos din tren și m-am dus acasă cam derutat. De atunci mă tot gîndesc. Oare să nu fim noi în stare să oprim bișnițăria asta? Să fie atît de mioapă și inactivă poliția noastră economică? Ce ar fi răspuns oare bișnițarul cu căldările dacă ar fi fost luat la rost de către oamenii legii, cerîndu-i-se explicații pentru ce i-au trebuit tocmai 100? Dar cum s-ar fi descurcat femeia cu țuhalul de bureți?
Și specula e un fel de război pe capul nostru. S-ar cuveni să-i punem capăt, dar nu știu ce gîndesc parlamentarii, Guvernul, organele în drept s-o facă?
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 100 (17970), 18 iulie 1992, pagina 1, coloanele —.
