Dar e război. Un război perfid, criminal, impus de venetici fără de patrie și fără de neam. Un război, jertfele căruia sînt, în primul rînd, oamenii pașnici, copiii. Primul lucru pe care-l vedem la Cocieri e o procesiune funerară. Este înmormîntat un sătean, cadavrul căruia, mutilat cu cruzime în mod barbar, a fost găsit într-o pădurice.
Ajungem cu ajutoarele destinate voluntarilor la una din pozițiile de luptă. Deși îmbrăcămintea pe care am adus-o este binevenită, voluntarii ne întreabă necăjiți cînd le vom aduce și armamente, tehnică militară...
Ne deplasăm mai departe și peste tot sîntem întrebați ce acțiuni se întreprind la Chișinău, cînd vor fi echipați cum se cuvine, cît va mai domni această stare de incertitudine?...
- Sîntem total lipsiți de informație, constată voluntarii. Nu se arată pe aici nici un parlamentar, nici un membru al guvernului, nimeni de la Departamentul Apărării Naționale. Ne simțim ca niște cobai asupra cărora se fac expermente sinistre: vom rezista ori nu vom rezista în aceste condiții?
Între timp, auzim împușcături sporadice care, treptat, încep să se întețească. Într-o tranșee, spre surprinderea noastră, alături de voluntari vedem un băiețel de vreo 12 ani, tăcut, atent la împușcăturile care se aud:
- Acum trag din mitralieră, îmi explică el.
- Este și tatăl tău aici?
- Nu, am venit singur. Vin în toată ziua.
- Și ce faci?
- Ajut. Mai aduc niște apă, mîncare...
- Nu te temi?
- De ce să mă tem?
Pentru cei care nu s-au refugiat din zona conflictului, împușcăturle, exploziile au devenit un fundal sonor permanent, obișnuit al vieții lor cotidiene. Iminența pericolului i-a făcut pe toți să nu-l mai ia în seamă.
- Omul care trece prin asemenea încercări, care vede moartea în fiecare zi, care știe că poate fi omorît în orice moment, este un om marcat, constată unul din interlocutorii noștri.
Cu atît mai mult aceste evenimente vor avea repercusiuni grave asupra psihicului copiilor, angrenați într-un joc dur și violent.
Ați auzit de «scorpioni»? Cine sînt ei? De fapt, sînt niște copii care au devenit dintr-o dată maturi. Serghei are 18 ani și pînă la declanșarea conflictului a învățat la o școală profesională din Dubăsari. Școala, evident, a fost închisă.
- Cum ai ajuns printre voluntari?
- Am venit ca să-mi apăr Patria.
- Mai sînt și alți băieți de seama ta?
- Da, sîntem mulți.
Ruslan are aceeași vîrstă, este elev la școala profesională din Criuleni:
- Noi nu avem încotro, zice băiatul. Dacă nu vom lupta, nu vom mai avea loc în satele și în casele noastre.
La fel de fermi și plini de curaj sînt și ceilalți adolescenți care au venit între timp de pe pozițiile de luptă. Discutăm despre acești băieți cu Petru Balan, locțiitorul comisarului detașamentului de voluntari:
- Nu este normal faptul că acești copii au astăzi arme în mîinile lor, dar atîta timp cît situația rămîne complicată și incertă, ei sînt nevoiți să se afle anume aici, unde se decide soarta Patriei lor.
Seara tîrziu dinspre barajul de la Dubăsari se aud tiruri intense de mitralieră. Plecăm spre casă cu un sentiment de jenă și vinovăție față de cei pe care-i lăsăm la Cocieri, lipsiți de optimism și încredere.
- Pe această palmă de pămînt au fost comise crime mult prea grave și odioase ca să mai poată fi iertate, susțin voluntarii. Prea hidoși sînt separatiștii ca să-i poată opri niște simple apeluri și declarații.
Parcurgem drumul spre Chișinău. Deasupra Holercanilor - un tir intens de rachete. Se sfîrșește o zi de duminică.
Sursă: Făclia, Nr. 15 (2298), 10 aprilie 1992, pagina 1, coloanele —.
