[A]jung tîrziu la Cocieri. Nistrul îl trecem cu bărcile, bacul nu mai circulă datorită faptului că este expus bombardamentului permanent. Satul este în mare parte distrus și pustiu. Cei cîțiva locuitori dorm în grădini și pe marginea drumului. Voluntarul Tolea îmi spune că nu mai sînt decît un sfert din locuitorii satului și aceștia sînt bătrînii. Asupra satului se trage cu rachete Alazan, mine și branduri, focuri continuie de mitraliere grele și arme automate. În preajma noastră explodează o mină, aud strigăte, o altă mină cade peste o casă, la spitalul de handicapați ia foc o magazie, bolnavii sînt în stradă, cară apă cu ce au la îndemînă, unii plîng, îmi dau seama că trăiesc în infern. Alte obuze ne obligă să ne culcăm la pămînt, ne acoperă un start de nisip și frunze de copac. Fugim, nici noi nu știm unde, peste tot se trage. Din urechea dreaptă îmi curge sînge din cauza că un obuz a explodat la cîțiva metri de noi. Ne strigăm pe nume. Aud alte explozii, la școala profesională, rachetele Alazani cad pretutindeni. La postul de apărare sînt răniți doi voluntari și un polițist. O mașină vine după circa o oră. Îi urcăm în mașină. O rafală de mitralieră grea ne avertizează că nu avem nici o șansă de a ieși de sub foc. Așteptăm un moment prielnic pentru a ieși de sub tirul ei. Ne retragem în spatele unei ridicături de pămînt. Așteptăm zorile zilei.
La orele 7 dimineață focul încetează. Merg prin sat, căutînd să-mi fac o imagine, îmi dau seama că aici se trăiește altfel decît în spatele frontului. O femeie plînge, ține în brațe un copil, printre lacrimi ne zice «Mi-au distrus casa, priviți, n-a mai rămas nimic din ea. Unde să mă duc, unde?» De la un bătrîn aflu că în satul Corjova au fost împușcați opt oameni. S-au făcut liste cu numele tuturor celor ce luptă de partea Moldovei, familiile sînt căutate după liste, cei găsiți sînt împușcați. Un grup de refugiați iau drumul pribegiei. Mă apropii de o femeie care plînge. Printre sughițuri de plîns îmi zice «Nu mai putem, ne împușcă pe toți, cazacii ne fură și ne violează, dacă opunem rezistență ne împușcă». Ieri au împușcat doi copii de 9 și 6 ani. Patru femei au fost împușcate, de asemeni și două fete de 14 și 15 ani violate și apoi împușcate. Tac, gîndurile se întorc la cei doi copii ai mei, plîng pentru a-mi ușura durerea.
Voluntarul Tolea mă trage deoparte, lîngă noi vine un tînăr, ne zice că de partea gardiștilot sînt și doi moldoveni care au trădat neamul și umblă cu ei prin sat pentru a le arăta casele celor care luptă pentru apărarea Moldovei. De la el aflu că gardiștii intră prin casele oamenilor devastînd totul, intră prin beciuri căutînd băutură și femei. Trag fără a ține seama de ceva. Tînărul îmi zice: «Domnule, dacă mă prind mă vor împușca, așa cum l-au împușcat pe fratele meu Valeriu Corjovei, în mare parte satul este pradă gardiștilor, numele meu este Mișa, de fapt mă cheamă Mihai dar aici toți îmi zic Mișa, am 16 ani și lupt din aprilie, arma mi-am procurat-o singur». Mergem prin sat de fapt Cocierii nu mai este un sat, este un cîmp de luptă și suferință.
De la Tolea aflu lucruri dureroase. «Noi, voluntarii, ne-am cumpărat uniformele astea de la piață am dat 1500 de ruble pe ele, cînd se murdăresc le spălăm în Nistru și le îmbrăcăm ude». Cu amărăciune continuă. «Eu nu am fost niciodată în România, poate la bătrînețe o să ajung și acolo».
De la Coșnița vine un voluntar, îl cheamă Mihai, ne spune că și acolo s-a tras toată noaptea cu rachete Alazan, sînt 4 răniți. Tot de la el aflu că gardiștii sînt pregătiți pentru o mare ofensivă în zilele următoare.
Plec de la Cocieri la orele 14 cu o mașină care mă duce pînă în dreptul satului Holercani pe căi ocolite, de acolo trec cu o barcă Nistrul.
Sîntem puțini, dar vatra e a noastră!
Sursă: Glasul, Nr. —, 3 iulie 1992, pagina 2, coloanele —.
