Zilele acestea am fost nevoit să părăsesc orașul Tighina, unde am locuit timp de 10 ani. Nu l-am părăsit din motive economice, salariul îmi permitea să trăiesc normal. Dar situația social-politică din '89 încoace, lipsa de omenie a autorităților locale, agresivitatea rușilor stabiliți aici, loialitatea conducerii Republicii Moldova față de separatiști m-au adus la această hotărîre. Nu consider că am fugit în mod rușinos, pentru că toți acești ani am luptat, în adevăratul sens al cuvîntului. Acum nu mai cred că are vreun rost. Am devenit membru al F.P.M. în '90, dar și în anii ce l-au precedat am făcut tot ce-am putut pentru ca moldovenii să se simtă la ei acasă. Degeaba însă. Cei veniți de la mii de kilometri, din Siberia, se simt aici mai mult decît acasă. Am fost nu o dată bătut, lovit cu cuțitul, îmbrîncit, chiar în fața conducerii republicii, la mitingul separatiștilor la care fusese invitată, pentru că am purtat tricolorul. Am trimis pe adresa dlui Snegur zeci de declarații, scrisori, cu sute de semnături ale moldovenilor, am organizat delegații la Domnia sa (nu numai moldoveni făceau parte din ele), dar n-a binevoit să ne acorde audiență. Astăzi nici una din propunerile de acest fel n-ar găsi sprijin la concetățeni, fapt ce demonstrează că toți și-au pierdut încrederea în conducerea Moldovei, nu numai eu. Unica mică speranță a noastră a fost dl Mircea Druc. Astăzi guvernul dlui Muravschi nu face nimic pentru a ne hrăni măcar speranța că vom trăi mai bine. Se evacuează Armata 14, care ia totul cu sine. De ce nu s-a procedat, ca în alte republici, la inventarierea armamentului? De ce se permite sosirea continuă a trupelor de cazaci?
Îmi pare rău că trebuie să părăsesc Tighina, unde mi-am făcut studiile, unde mi-am trăit tinerețile, unde am mulți prieteni.
Sursă: Sfatul Țării, Nr. —, 20 februarie 1992, pagina 1, coloanele —.
