Nici prin gînd să-mi treacă că va trebui să scriu despre război. Dar iată că a izbucnit, pe neașteptate. S-a dezlănțuit nu undeva, departe, ci alături de casa mea, între oamenii care au trăit secole la rînd în pace și bună înțelegere. La Criuleni, unde eu locuiesc, răsună rafale de automat, se trage din mitraliere, sînt lansate peste multpătimitul Nistru rachete. Și nu de-o zi-două...
Mi s-a întipărit în memorie ziua de sîmbătă, cînd pe la miezul nopții gardiștii și cazacii care au venit să facă ordine în casa noastră au aruncat în aer podul de pe șoseaua Poltava. Din cauza exploziei puternice și a undei de explozie s-au făcut țăndări geamurile de la locuințe, magazine și instituții. Plînsete de copilași înspăimîntați, în zilele următoare ei nu vor frecventa școala și grădinițele. Iar în satul vecin, Slobozia-Dușca, trec peste Nistru cu luntrele primii refugiați. Acolo unde ei și-au părăsit casele au fost amenințați cu răfuiala. Iată cum oamenii se înstrăinează de pămîntul lor de baștină, unde-și fac mendrele veneticii.
Dar, așa-i la război. Evenimentele evoluează vertiginos. N-au dovedit Criulenii să-și vină în fire după ce a fost aruncat în aer podul, că s-a răspîndit zvonul cum că separatiștii din Transnistria, avîndu-i de căpetenie pe un Smirnov, Caraman, Maracuța și acoliții lor din Dubăsari — Finaghin, Porojan, Ostapenko și alții de teapa lor, le pregătesc o nouă «surpriză». Oamenii s-au cutremurat la gîndul că poate fi aruncat în aer barajul hidrocentralei de la Dubăsari, în urma căruia va fi inundat nu numai satul Criuleni. Și — au început să se pregătească de evacuare: au mînat vitele, și-au strîns lucrurile de primă necesitate. Și au părăsit casele, aciuîndu-se pe la rude și cunoscuți. Dar zvonul nu s-a adeverit, fiindcă separatiștii au înțeles că poate fi inundat și cuibul lor de viespi — Tiraspolul.
La redacția ziarului raional «Opinia», unde am fost în trecere, se acumulează toată informația operativă. Am luat cunoștință de imaginea podului aruncat în aer și de a unei case care a ars pînă în temelie. E fața războiului în timp de pace...
La secția raională a poliției era numai un om de serviciu, iar comisarul Mihai Ctitor și camarazii lui două nopți la rînd n-au închis un ochi, aflîndu-se pe linia întîi de luptă. Nu prea era dispus să-mi relateze amănunțit despre faptele de arme ale camarazilor săi, și mi-a spus doar că ei își vor face datoria pînă la capăt. De s-ar termina odată acest război și să fie pace în casa noastră, — a oftat din adînc comisarul. Asta o dorim și noi toți. Și m-am gîndit atunci că apărătorii ultimei insule a socialismului pe pămîntul nostru nu-i cruță nici pe cei maturi, nici pe copii. Trec zilele, iar războiul continuă, sporește numărul celor refugiați și al vieților răpuse... Cînd va lua sfîrșit oare această năpastă?
Sursă: Vocea Poporului, Nr. 12 (103), 31 martie 1992, pagina 1, coloanele —.
