(Continuare. Începutul în nr. 72 din 30.05.92).
Războiul și Biserica
O problemă aparte pe care [am] aflat-o în timpul călătoriei [mele] în Moldova este: războ[iul] și Biserica. Cu o deosebi[tă] dragoste și respect țin să [adu]c mulțumiri arhiepiscopu[lui] Vladimir al Chișinăului și [M]oldovei, episcopului Vichen[tie] al Tighinei, arhimandritului [D]ormidont, stareț al mănăstirii Noul Neamț din Chițcani, [tu]turor clericilor eparhiei chi[și]năulene a Bisericii Ortodoxe Ruse (BOR) care m-au înconjurat cu ajutor și susținere. Ierarhii, reprezentanții [p]reoțimii m-au informat în [a]mănunt despre evenimentele [di]n arealul eparhiei, despre [m]odul cum aceste evenimente [s]e reflectă asupra Bisericii. [Pr]ea multe din cele văzute și [a]uzite mi-au trezit neliniște.
În ciuda numeroaselor ape[lu]ri ale înaltelor fețe biseri[c]ești din Moldova la înceta[r]ea focului, la dragostea de [p]ace și respectarea normelor [m]oralității creștinești, vărsă[ri]le de sînge continuă. Vlădi[ca] Vladimir consideră că una [d]in cauzele principale ale tă[ră]gănării conflictului o con[st]ituie redarea prea unilate[r]ală a evenimentelor în mijloacele de informare în masă [di]n Rusia; opinia publică ru[să], în special cea ortodoxă, [n]u cunoaște aproape nimic de[s]pre ceea ce se întîmplă în Transnistria.
O altă situație, care trezeș[te] îngrijorare și paralizează în [m]are parte eforturile concili[at]oare ale Bisericii, este ati[tu]dinea răuvoitoare, în stilul [tr]adițiilor clasice din epoca [«]ateismului oficial», a condu[c]erii și demnitarilor din RMN [fa]ță de Ortodoxie. Reamintim: [p]uterea bolșevică a fost ins[ta]urată în partea dreaptă a [N]istrului abia în 1940, în vir[tu]tea cărui fapt viața biseri[ce]ască, tradițiile ortodoxe, re[li]giozitatea populației s-au [m]enținut la un grad destul de [în]alt pînă în zilele noastre. În [M]oldova independentă este [cr]eat un climat prielnic pen[tru] activitatea structurilor Bi[se]ricii Ortodoxe Ruse. Un ul[ui]tor activism religios am [co]nstatat și la Chișinău, și în [sat]ele din preajma frontului, [un]de sute de oameni veneau la [tem]ple, sfidînd pericolul impu[șcă]turilor. În serviciile divine [se] respectă cu strictețe bi[lin]gvismul — limba română (moldovenească) și limba slavă bisericească se aplică în mod egal.
De altă natură este viața Bisericii pe malul stîng. Mătura metalică a «ateismului militant» trecuse pe aici încă în anii 20—30. Ca urmare — pe teritoriul Transnistriei au rămas parohii numărate, populația, în special cea orășenească, este în fond indiferentă din punct de vedere religios, spiritual. Încercarea mea de a găsi în Tiraspol unica parohie a BOR păstrată aici a fost zadarnică — oamenii nu știau precis unde se află, ca să mă îndrumeze. Poziția cercurilor oficiale din RMN nu contribuie la renașterea religioasă. După spusele fețelor bisericești și ale unor mireni, organele puterii locale nu prea doresc să restituie Bisericii locașurile care i-au aparținut cîndva (o asemenea situație de tărăgănare se observă de cîteva luni în Bender), în multe locuri stau temple neterminate sau nerestaurate.
În condiții extrem de anevoioase se vede nevoit a-și face serviciul episcopul Vichentie al Tighinei. Vlădica de două ori a avut a se face «vinovat» în afața adepților RMN. Mai întîi cazacii sosiți la Bender au cerut să le sfințească «crugul», ceva mai tîrziu, deja după declanșarea acțiunilor de luptă, vlădica a fost chemat la funeraliile zgomotoase ale «gardiștilor» căzuți. În ambele cazuri cei ce l-au chemat, în loc să se roage cu smerenie, prindeau a-l povățui pe arhiereu — ce ar trebui să facă și după care canoane să petreacă slujba. Nedumerirea firească a episcopului Vichentie în legătură cu atitudinea atît de indecentă față de legile și tradițiile bisericești a fost imediat calificată drept «simpatie proromână». În ziarele transnistrene s-a declanșat o campanie de atacuri clevetitoare la adresa episcopului și preoțimii BOR.
O prigonire deosebit de înverșunată a fost desfășurată împotriva mănăstirii Noul Neamț din Chițcani. Locatarii (călugării, poslușnicii, seminariștii) au fost declarați drept «voluntari travestiți», în beciurile mănăstirii erau căutate depozite de muniții, iar după ce în luna martie în apropierea mănăstirii a avut loc o încăierare, învinuirile la adresa comunității s-au transformat într-o adevărată teroare. În preajma satului Copanca «gardiștii» au oprit un automobil, în care se aflau un poslușnic al mănăstirii și un seminarist. Fiind snopiți în bătăi, ei au fost siliți să șadă în genunchi timp de două ore sub țevi de pistoale-automat, iar mai apoi duși la statul major al gărzii republicane din Tiraspol. Intervenind la timp, arhimandritul Dormidont i-a salvat de moarte.
Deși ziarele transnistrene au dat publicității dezmințirile adresate de episcopul Vichentie privind calomniile nerușinate, totuși presiunea psihologică asupra reprezentanților Ortodoxiei continuă — starețul mănăstirii de la Chițcani mai primește scrisori de la «patrioții Transnistriei», pline de înjurături de mahala.
La cele spuse trebuie să mai adaug, că povara războiului apasă toate parohiile eparhiei chișinăuiene situate în apropierea zonei de luptă. În timpul tirurilor trase asupra satelor de pe malul drept al Nistrului «gardiștii» nu au remușcări că rachetele și minele lor explodează alături de templele creștine. Putem spune că cea mai anevoioasă slujbă i-a revenit părintelui Vasile, parohul bisericii din satul Holercani. Templul se înalță tocmai pe malul rezervorului de apă de la Dubăsari, alături de trecătoarea spre capul-de-pod de la Cocieri. Nu o singură dată rachetele «Alazan» au căzut la 50—100 metri de biserică, dar, din fericire, ea n-a suferit. Adepții RMN însă nu-l lasă în pace pe părintele Vasile și pe enoriașii săi. Autoritățile dubăsărene amenință prin telefon (legătura între cele două maluri există), încearcă să zădărnicească serviciile divine.
Consider necesar să-mi expun ferma convingere: un creștin ortodox nu poate rămîne indiferent față de evenimentele care privesc nemijlocit și Biserica. S-au dus vremurile cînd ne puteam limita la apeluri abstracte și palide întru curmarea violenței, fără ca să pătrundem sensul, caracterul cofilictelor. În seara zilei de 7 mai arhiepiscopul Vladimir insista la telefon că a lansa apeluri și declarații, care îndeamnă la iubirea de pace, dar nu dezvăluie rădăcinile confruntării și nu spun pe nume cine e vinovat de intețirea vărsărilor de sînge — înseamnă a nu spune în genere nimic.
(Va urma).
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 73 (17943), 2 iunie 1992, pagina 3, coloanele —.
