Fiecare oraș are un blazon. Orașele mari, cu rădăcini puternic împlîntate în solul trecutului, au blazoane reale. Șerpi veninoși, păsări mitice pe scuturi de oțel, vulturi cu aripile desfăcute, lei-paralei. Celelalte, mai mici, mai puțin evidențiate pe fundalul întunecat al istoriei, se mărginesc la unul imaginar, și el subiectiv, dedus dintr-o anumită realitate, dar, spre deosebire de herbul concret întrețesut în pînza imuabilă a orașului mare și falnic, blazonul mic are capacitatea de a fi cameleonic, de a se ascunde între pietrele vreunui caldarîm.
Ori de cîte ori mă gîndesc la orașul Tiraspol, îmi apar în față anumite imagini, nu neapărat derizorii, dure, deși ultimele încep să predomine.
Iată, plimbările îndelungi pe malul Nistrului. Podul înalt, îngust, ocrotit cu grijă, ce duce spre Chițcani. Circulația vehiculelor interzisă. Pietonii, îmbrăcați ușor, părăsesc orașul și merg la loturile de pămînt, la pădure.
Seara ne plimbăm pe faleză. Privim de sus micile ambarcațiuni acostate la mal. Cineva prinde otgonul și cu greu îl leagă de un pilon, însoțindu-și sforțările cu înjurături rusești de ale sale. Agresivitatea tinerilor și a vîrstnicilor nu-i ieșită din comun, mi se pare tipic citadină.
Tot pe atunci. Sfîrșit de septembrie sau început de octombrie. Plopii sînt verzi. Unde și unde cîte o frunză galbenă. Un bărbat între două vîrste se așează lîngă mine. Ne spunem ceva unul altuia. Îi mărturisesc și lui admirația mea pentru frunzele verzi în acest miez de toamnă. «Nu, nu e toamnă, îmi spune el privind la plopul de alături. Asta-i vară, vară adevărată. Nu vezi cît e de cald?» Nu văd. Eu mă gîndesc la Siberiile prin care o fi călătorit. Poate că mi-a și povestit ceva din biografie. Șocul prin care am trecut în ultimii ani mi-a șters definitiv memoria. Acum revăd cheiul numai dacă îl găsesc abandonat de lume. Evit efuziunile ei lirice.
Tot pe malul Nistrului se află o clădire impozantă la parterul căreia sînt cîteva magazine, inclusiv librăria «Svetoci» unde puteam găsi puținele cărți românești care soseau aici de pe la începutul perestroikăi. În această clădire obișnuită la exterior locuia și maiorul nostru cu care am făcut cantonamentele într-o vară pregorbacioviană. Îl uram instinctiv atunci cînd ne povestea că are un apartament cu două nivele, cu o scară undeva în coridor pe care te poți ridica de la un etaj la altul. Pe de altă parte, sincer îl simpatizam pe acest bețivan bonom și mare amator de preference pentru faptul că, în schimbul vinului pe care i-l aduceam aproape zilnic, el ne cruța de istoveala de la orele de militărie și de multe alte prostii ce fermentau în capul ofițerilor superiori. Plecam la iaz, ne tolăneam pe iarba fragedă a lunii mai, impuși să așteptăm trecerea ireversibilă a timpului.
Traversez piața centrală, o lăsătură între un scuar și terenul viran pe care n-a fost înălțat nimic din frica unor eventuale inundații. Tot aici e și monumentul lui Suvorov, ecvestru.
Foarte des, bănuitor de des, întîlnesc pe străzile orașului sau în piața amintită deja două personaje. O bătrînă îmbrăcată acum pe timp de iarnă într-un palton violet-închis, cu poalele lungi, cu guler de oaie creață. Poartă mereu două broboade, dintre care prima e trasă pînă peste ochi, iar cealaltă e ridicată sus pînă în creștetul capului. Această doamnă extravagantă tîrîie din urma sa un băiat debil, cu un rînjet etern schițat pe buze. Din cînd în cînd îl pocnește cu un băț. Imaginea lor cristalizată în mine se transformă într-un fel de blazon. În acest oraș m-am simțit și pînă acum un vizitator curios, dar de la o vreme încoace senzația că șederea mea e un sejur stupid îmi răcește ochiul și slăbește plasa gravitațională în care mă zbat.
Tiraspolul e o capitală creată de ruși, una ratată. Tiraspolul e un oraș trăsnit. Și imprevizibil pentru cei care n-au locuit aici. Trebuie să te fierbi în cazanul Tiraspolului, să simți cum angoasele te zgîndără cumplit atunci cînd muncitorii, solidari întru totalitarism, fac naveta zilnic pe același traseu bătătorit. Forța proletariatului nu este o simplă scornire a lui Marx. Conflictul scizionist a scos la iveală, ca pe hîrtia de turnesol, conștiințele deturnate atît ale unora care se vor cu orice preț să rămînă sovietici, cît și ale altora care, deși nu vor, sînt încă foarte sovietizați. Conștiințele feudalizate ale oamenilor sînt combustia ce alimentează dublul război de secesiune provocat în Moldova: separarea transnistrenilor de basarabeni și a basarabenilor de masa românilor. Ideea independenței Moldovei nu e un fix, nici moft, ci e un alt fel de a-și pune speranța în aceeași Rusie care se dorește a fi mereu atotputernică. Ca să nu mai vorbim de (ex)demnitarii de partid pentru care unicul Dumnezeu este girueta.
Tiraspolul de la bun început s-a vrut un polis. Etimologia denumirii orașului e un argument suplimentar. Atîta vreme cît prăbușirea metropolei e doar iminentă, polisurile se vor ține (Va amintiți? Derjites', brattî!).
Orașul în acest martie e sumbru, terfelit. Lapovița mai alungă din numărul de gură-cască adunați la un miting cu ocazia înhumării gardiștilor uciși. Pe lîngă pompa funeraliilor nivelul vorbitorilor e foarte scăzut într-un oraș unde în incinta teatrului dramatic sînt adăpostiți cazacii. Tot ce se întîmplă în oraș sînt cadre dintr-un film despre puciul bolșevic din 1917. Doar scara e alta. Și faptul că discursul veteranilor și al activiștilor pricopsiți se pretează la parodie.
Psihoza din oraș e menținută la aceeași altitudine. Radioul local face spume la gură. Cît haos poate să suporte capul unui biet muritor de rînd?
Mă așez pe o bancă. Alături e un băiat. Citește un conspect care îmi trezește curiozitatea. E un conspect de limba română. Îi arăt greșelile strecurate ici-colo. Aflu că-i filolog. S-a întors nu demult de la Mensk unde și-a tratat gîngăveala. Ce fel de filolog gîngăv? se întreabă ironic. Mi se destăinuie că vrea să plece cu bișniță în România. Cît e de împletită lumea asta. În toate omul sovietic are pregătite două fețe. Și în cazul ăsta: una «românească», pentru bișniță, și alta românofobă, pentru ideologia în care a crescut. Îl întreb, cu morgă de ziarist neconsumat, de ce pleacă totuși tinerii să lupte? Pentru ce fel de viitor? Îmi răspunde cum nu se poate mai simplu și pe înțelesul tuturora. Majoritatea gardiștilor sînt familiști tineri și săraci. În armată îi momesc cu solde mari, nespus de mari pentru un om ce nu are nimic și nici nu se vede să aibă cîndva.
Orașul vibrează. Chemările la mobilizare nu contenesc. Muncitorii se adună la casa sovietelor. Însăși denumirea sediului te furnică pe spate. Un bărbat merge hai-hui tîrîind din urmă rucsacul cu merinde. Seamănă cu un hoinar sau cu cineva alungat de soție și de copii. Quo vadis? Pleacă la luptă să-și întoarcă nimicul pe care l-a pierdut. Cum să nu-l invoci pe Celine? Oaia, deși agonizînd, tot paște iarbă.
Debusolat, așa cum sînt, mă rog și vreau să cred că în Tiraspol sînt mai mulți credincioși decît în Sodoma și Gomora. Mă țin de un fir subțire și extrem de șubred la capătul căruia aș vrea să fie Dumnezeu.
Sursă: Sfatul Țării, Nr. —, 26 martie 1992, pagina 2, coloanele —.
