Procesul de evidențiere a organizatorilor și executorilor adevărați ai acțiunilor de genocid în raioanele de est ale Moldovei nu e așa de simplu cum ar părea la prima vedere. Doar se știe, că oamenii educați în spiritul umanismului și dragostei de omenire nu sînt în stare să efectueze nimicirea fizică a oamenilor nevinovați. De dragul banilor nici unul din ei nu va ucide bătrîni, femei și copii, nu va distruge casele oamenilor pașnici. De așa ceva sînt capabili numai indivizii deprinși să se ghideze doar de interesele lor, care de dragul atingerii anumitor scopuri politice și materiale îi conduc la comiterea diverselor acțiuni inumane.
În scopul explicării obiective și științifice a cauzelor apariției acțiunilor de genocid pe pămîntul Moldovei, în fascicula a doua a articolului vom expune statornicirea acestui fenomen social antiuman. În măsura posibilităților vom dezvălui legitățile și mecanismul influențării asupra psihicului și mentalității unor cercuri ale populației fostei U.R.S.S., formării la oamenii contaminați de spiritul șovinismului a concepției necesității reprimării mișcărilor de eliberare națională a popoarelor neruse.
După cum mărturisesc documentele, imperiul rus și în timpul cotropirii Caucazului de Nord a aplicat aceleași metode barbare de subjugare a popoarelor neruse ca și în Crimeea. Rezistența eroică în 1817—1864 a popoarelor dornice de libertate din Caucaz a făcut să turbe autocrația țaristă și comandamentul armatelor ruse. A urmat o serie de acțiuni de reprimare, întreprinse de armata rusă, succedate de răpirea cirezilor de vite, de devastarea și arderea aulelor populației băștinașe. Astfel, în 1821 în Transkubania au fost devastate cîteva localități ale nohailor, iar în 1822 un detașament de cazaci a ars 17 aule în Transkubania.
Cotropind teritoriile popoarelor din Caucazul de Nord, țarismul prin forță îi deposeda pe munteni de pămînturile mănoase, impunîndu-i să plece în lumea largă. În 1861 Alexandru II a aprobat un rescript inuman, prin care adîgheienii și alte popoare caucaziene au fost deposedate de 1 milion 300 mii desetine de pămînt, distribuite ulterior ofițerilor armatei coloniale, demnitarilor țariști moșierilor ruși și cazacilor.
Lipsiți de pămînt — principala sursă a vieții și activității oricărui popor din lume — o mare parte a populației băștinașe din Caucazul de Nord a fost nevoită să emigreze în Turcia. Numai prin porturile răsăritene ale Mării Negre din 1858 pînă în 1865 au plecat peste 493 mii de oameni, inclusiv 45023 natuhăieni, 27337 abadzehi, 165626 șapsugi, 74567 ubîhi, 30000 abazini, 30650 nohaieni, 17 mii cabardinieni, 23193 ceceni (vezi: Istoria narodov Severnogo Kavkaza (conța XVIII v. — 1917 g.). — M., 1988, pag. 34, 35, 202, 207).
Analiza evenimentelor din secolele XIX—XX arată că prin eforturile autocrației țariste și a regimului totalitar bolșevic au fost șterse de pe harta geografică a lumii unele popoare din Caucazul de Nord. Conform documentelor recensămintelor populației din 1959, 1970, 1979 și 1989 în U.R.S.S. n-au mai fost înregistrate asemenea popoare ca natuhăienii, abadzehienii, ubîhienii etc.
În cadrul prelegerii din aprilie curent la Congresul VI al deputaților poporului din Federația Rusă, deputatul M. Tumov a evidențiat faptele de genocid contra popoarelor Caucazului de Nord: «V nedaliocom proșlom polumilionnîi șapsugskii narod, odin iz plemion cerkesov-adîgov Severnogo Kavkaza, v rezulitate Kavkazskoi voinî, practiceski polnostiu bîl unicitojen (sublinierile noastre — D. G.) V jivîh ostalisi tîseaci celovek. Segodnea ătot deseatitîseacinîi narod nahoditsea na grani polnogo isceznovenia kak ătnos. Ego uje postigaet sudiba drughih cerkessko-adîgskih plemion, ubîhov i natuhaițev, toje kogda-to bolișih narodov, no kotorîh segodnea uje net — ni malogo, ni bolișogo». (Rossiiskaia gazeta», 1992, 25 aprilie).
În timpul elaborării Convenției «Cu privire la preîntîmpinarea crimelor de genocid și penalizarea lor» reprezentantul fostei U.R.S.S. insista să se includă în documentul de drept internațional un punct special referitor la interzicerea actelor de genocid cu caracter național-cultural, care se exprimă prin acțiuni îndreptate împotriva folosirii limbii naționale și împotriva culturii naționale a unui oarecare grup de populație. Era o propunere prețioasă. Dar de ea nu s-au ghidat nici în imperiul rus, nici în fosta U.R.S.S.
E știut că și autocrația țaristă, și regimul bolș[evi]c, au făcut tot posibilul pentru ca popoarele neruse să fie deznaționalizate și rusificate. Cu durere în suflet a comunicat M. Tumov Congresului VI al deputaților poporului din Federația Rusă despre situația catastrofală în care se află limba și cultura națională a șapsugilor. Deputatul poporului menționa că «peste 60 procente din cele zece mii de membri ai poporului șapsug astăzi nu pot nici să scrie, nici să citească în limba lor maternă. Iar 40 procente din copii în genere nu cunosc limba maternă. El pe bună dreptate întreba organul suprem legislativ al Rusiei: «Oare aceasta nu e-o tragedie?».
Rusia țaristă și fosta U.R.S.S. au promovat o politică de genocid și față de alte popoare neruse. Astfel, după cotropirea Kareliei, coloniștii ruși i-au impus pe kareli să plece pe pămînturile cele mai neproductive. În felul acesta pentru populația băștinașă în mod intenționat au fost create asemenea condiții de viață, care au dus nu la sporirea firească a numărului populației karele, ci la reducerea substanțială a populației băștinașe în ținut: a karelilor și finlandezilor. Dacă în 1926 în U.R.S.S. trăiau 248 mii de kareli și 135 mii de finlandezi, apoi în 1989 numărul acestora s-a redus de aproape două ori — 131 mii de kareli și 67 mii de finlandezi.
Foametea organizată în anii 30—40 de regimul bolșevic, exterminarea în masă a reprezentanților intelectualității, țărănimii și altor pături ale populației au dus la o reducere substanțială a numărului populației altor popoare neruse. Dacă în 1897 au fost înregistrați 288,6 mii de bureați, apoi în 1959 numai 253 mii; evenci la 1897 erau 64,5 mii, iar în 1959 — numai 24 mii. A avut loc o reducere evidentă a numărului populației, chiar și a unor etnii mari. Cazahi în 1926 în fosta U.R.S.S. erau 3 mln. 968 mii de oameni, iar la 1959 — numai 3 mln. 622 mii, adică cu 346 mii mai puțin.
Cu o deosebită cruzime regimul bolșevic a efectuat genocidul față de coreeni, curzi, turcii-meshetini, tătarii din Crimeea, nemți, calmîci, caraceaeveni, ceceni, inguși, balcari și alte popoare. Cu sprijinul unităților N.K.V.D. milioane de oameni au fost impuși să părăsească căminele natale, averea agonisită cu multă trudă. Încărcați cu forța în vagoane pentru transportarea vitelor, ei au fost rupți de la teritoriile lor istorice și duși în raioanele îndepărtate ale Siberiei, Cazahstanului și Asiei Mijlocii.
Sute de mii din numărul represaților au decedat în drum sau în locurile de exilare. Doctorul în istorie Ianus Ahmadov, în raportul «Calea istorică a poporului cecen», expusă în fața delegaților Congresului I al poporului cecen, a dat publicității următoarele cifre: din o jumătate de milion de ceceni și inguși deportați, peste cîțiva ani au rămas în viață mai puțini de 300 mii.
Documentele și depozițiile martorilor dezvăluiesc chipul sălbatic al organizatorilor și executorilor activi ai acțiunilor de genocid împotriva popoarelor neruse. Adeseori acțiunile acestora nu se deosebeau prin nimic de crimele călăilor esesoviști.
Moartea lui Stalin n-a schimbat atitudinea ostilă a forțelo[r] imperial-șovine față de mișcarea de eliberare a popoarelo[r] neruse. Dacă careva din el[e] încerca să manifeste tendin[țe] spre cucerirea independen[ței] politice, atunci în scopul r[e]primării mișcărilor de elibe[ra]re apărute imediat era pus [în] funcțiune tot aparatul repr[e]siv, inclusiv armata. Munți [în]tregi de trupuri a lăsat în u[r]ma sa «viteaza» Armată S[o]vietică în timpul înnăbuși[rii] aspirațiilor de eliberare a u[n]gurilor în 1956, afganezil[or] în 1979—1988, cazahilor [în] decembrie 1986, gruzinil[or] în aprilie 1989, azerbaidje[ni]lor — în ianuarie 1990, litu[a]nienilor și letonienilor [în] ianuarie 1991. Totodată, c[ei] mai activi organizatori [și] executori ai acțiunilor de g[e]nocid au fost decorați cu în[al]te distincții guvernamenta[le] ale U.R.S.S., au fost avansa[ți] la posturi de conducere.
Prin decretul Prezidiul[ui] Sovietului Suprem al U.R.S.[S.] din 8 martie 1944, L. Beri[a,] B. Kobulov, I. Serov, S. Kruglov, pentru îndeplinirea exemplară a misiunii,adică pentru diriguirea acțiunilor de ge[no]cid împotriva popoarelor Ca[u]cazului de Nord, au fost dec[o]rați cu ordinul «Suvorov» d[e] gradul I. Concomitent cu ord[i]ne «Suvorov» de gradul II [și] ordine «Kutuzov» de grade[le] I și II au fost decorați alți 3[…] de colaboratori ai N.K.V.[D.] («Izvestia», 1992, 14 martie[).]
Pentru reprimarea prin for[ța] armelor a luptei de eliberar[e] a ungurilor și afganezil[or] mulți au obținut chiar titl[ul] de Erou al Uniunii Sovietic[e,] au devenit generali și mar[e]șali, au ocupat posturile-che[ie] în conducerea fostei U.R.S.[S.] și a Federației Ruse actual[e.]
Nu e întîmplător nici fa[p]tul că participantul activ [la] reprimarea mișcărilor spre independență reală a Ungari[ei] în 1956 și a Ceho-Slovaciei [în] 1968, colonelul armatei sovi[e]tice Chițac, de naționalita[te] român, s-a pus în fruntea g[ăr]zii republicii anticonstituțio[na]le nistrene. Deprins a slug[ăr]nici în fața Moscovei, el, [ca] și alte marionete, e gata ș[i în] prezent să-și demonstreze [de]votamentul față de forțele [im]periale chiar și prin exter[mi]narea celor mai buni fii ș[i] [fii]ce ale propriului popor.
Sursă: Vocea Poporului, Nr. 27 (118), 14 iulie 1992, pagina 6, coloanele —.
