Așa e de cînd lumea: în momentele de restriște confruntarea forțelor politice atinge culmi, care în timp de viață tihnită sînt înconjurate. Nenorocirile exaltează formațiunile politice tot așa cum scot din pepeni personalități aparte. Dar, probabil, de aceea umanitatea a și ales forma colectivă de apărare a pozițiilor politice, ca deciziile să fie un rod al gîndirii mai mult sau mai puțin cumpătate, și nu ale unor inși aparte.
Ne aflăm la grea cumpănă și noi, românii din Basarabia. Se varsă sîngele nevinovat al polițiștilor, ostașilor și voluntarilor, al populației pașnice. Azi ei mai privesc cu tîngă la holdele pîrguite, ce despart părțile beligerante: cît de mult ar dori să aibă în mîini coasa, și nu pistolul-automat!
Dar nenorocirea nu alege. Și de ce în acest caz nu am cădea de acord, că atunci cînd arde casa, nu face să discutăm tumultuos cum ar fi mai bine să stingem incendiul, ci să punem mîna pe căldări pînă vor sosi pompierii?
Așa ar fi creștinește. Așa se face în toată lumea.
Da, ne arde casa. La Helsinki deunăzi parcă s-au luat unele decizii pentru formarea mecanismului de intervenție a C.S.C.E. în cazurile grave, cum e astăzi în raioanele de est ale Moldovei, în Karabahul de Munte, Osetia de Nord, Iugoslavia etc. Dar cînd va să vină acest mecanism! Căci oamenii se pierd cu zile acum. Pistoalele-automat trebuie smulse din mîini criminale astăzi, și nu mîine, sau cine mai știe cînd. De ce atunci nu ar fi acceptabil să-și aducă contribuția la această operă creștinească și forțele C.S.I.? Desigur, nu armata 14, și nu regimentul de forțe aeropurtate din Chișinău, locul căruia e fixat să fie undeva în Siberia. Ci forțe colective ale unor state din C.S.I., care să fie controlate cu strictețe de guvernele respective, să aibă anumite angajamente strict determinate, un mandat colectiv de dezangajare, ce ar asigura restabilirea păcii în zona noastră, ar garanta o modalitate sau alta, constituțională, desigur, de aplanare a conflictului. Ba la această operă să participe și guvernele altor state europene — Bulgaria de acum și-a dat acordul. Și, desigur, forțele de dezangajare să-și facă misiunea sub controlul rigid al C.S.C.E.
De ce nu am accepta această variantă, care este oportună astăzi, în condițiile în care ne aflăm, pentru a păstra integritatea Republicii Moldova, pentru a ridica blocada economică, pentru a le demonstra liderilor separatismului, că nu ei, ci comunitatea de popoare face în prezent istoria? Ei de acum de atîtea ori s-au opus bunului simț, normelor de conviețuire general acceptate în lumea întreagă, că și-au adunat dezaprobarea întregii comunități internaționale, care în germenele din Transnistria vede clar pericolul pentru democratizarea a însăși Rusiei. Și forțele democratice din Rusia sînt conștiente de acest lucru — o dovadă e și forul lor recent, documentele adoptate. Aceste forțe pare să fie în stare să-i silească pe rebeli să depună armele și să accepte căi democratice, parlamentare, constituționale de aplanare a conflictului.
Ne arde casa, oameni buni! De ce atunci să nu înhățăm căldările pentru a reduce pierderile pe care ni le provoacă incendiul pînă în momentul cînd vor sosi pompierii din alte părți? Oare doar din cauză că în casa noastră a venit un nou cap al executivului și că din acest motiv el complectamente, dintr-o dată, a devenit «procomunist», cum afirmă în declarația sa recentă F.P.C.D.? Dar asta nu e tocmai așa — pînă acum, după alegerile parlamentare, s-au perindat două guverne: unul «frontist», altul mai moderat, însă conflictul, care a început încă cu primul guvern, nu a fost stins nici de al doilea. Al treilea guvern este moștenitorul «faptelor» guvernelor precedente. I-a revenit o moștenire de neinvidiat. Și de ce să nu încerce și el să stingă incendiul? Dacă va reuși, sînt sigur, toți, inclusiv autorii numeroaselor declarații, mai vechi și mai noi, îi vor recunoaște meritele, iar dacă nu... Nici un guvern în nici o țară nu este veșnic și nici nu va fi veșnic. Oricare guvern este o alternativă a celui precedent.
Durerea e mare — durerea pierderilor de tot felul: de vieți omenești, de teritorii, de avuții, de aspirații, de idei. Dar numai ideile mari trec prin ani și pînă la urmă se realizează. Și cu cît mai multe dificultăți au avut de înfruntat, cu atît mai strălucitoare apare apoi victoria lor. Ne paște acum un mare pericol — pericolul «înhumării» pentru mulți ani a ideii întregirii neamului. Și pericolul acesta, avem impresia, vine din nerăbdarea și intoleranța unora dintre noi. Căci apelurile necîntărite pot conduce la un plebiscit (legea de acum există!) în problema vizată, care pentru mulți ani înainte va pune ideea pe linie moartă. Temerile acestea se întemeiază pe dispoziția forțelor politice de la noi, precum și pe virusul neîncrederii, și chiar al nedorinței multora de a vedea acest act realizat, virus, care a contaminat sufletul unui popor zeci și zeci de ani la rînd.
Deci, acum avem nevoie întîi de toate de pace și înțelegere, fie ele la început chiar și șubrede, în Republică. Avem nevoie stringentă de cît mai multe persoane, care să stingă incendiul, dar nu să delibereze la infinit și să-și arate capriciile politice.
Cumpătarea în asemenea momente nu a stricat nimănui.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 102 (17972), 22 iulie 1992, pagina 1, coloanele —.
