(Continuare. Începutul în nr. din 21 iulie 1992)
O răspîndire însemnată pe teritoriul românesc pe parcursul celor două secole l-a avut scrisul. Ca fenomen cultural, scrisul a început să se răspîndească în spațiul românesc încă din primele secole ale erei noastre, iar după unele presupuneri încă din timpurile erei vechi, pe baza contactelor lumii geto-dacice cu orașele-polise grecești de pe coasta apuseană a Mării Negre.
La început scrisul grecesc, iar apoi cel latin, precum și răspîndirea limbii latine, bulgare au determinat soarta de mai departe a limbii vorbite de populația băștinașă în timpul existenței și după abandonarea provinciei romane Dacia. Păstrat și dezvoltat continuu, deși în forme rudimentare, prin intermediul locașurilor creștine locale și cele din vecinătate, scrisul latin treptat va ceda locul celui slavon, devenit curînd scriere oficială a bisericii ortodoxe în aria de influență a căreia este atrasă și populația viitoarelor state feudale românești.
În faza sa de acumulare și cristalizare lentă (pînă în secolul XIV) cultura românească se așează în aria de iradiere a civilizației bizantine. De aici și apartenența la biserica ortodoxă dirijată de patriarhia din Constantinopol, aflată în antagonism ideologic cu papalitatea și care curma orice formă de influență catolică, inclusiv răspîndirea scrisului latin, fapt ce va determina în mare parte caracterul slavon al culturii scrise românești pe parcursul secolelor XIV—XVI.
Limba slavă folosită de români de prin secolul X, la început ca limbă a bisericii, iar apoi ca limbă oficială de stat, s-a menținut în țările române pînă în secolul XVII. Astfel, pe parcursul acestei perioade pe pămînturile românești au fost scrise mii de acte, scrisori domnești, au fost alcătuite zeci de mii de cărți cu conținut religios juridic, istoric și de altă natură. Pe parcurs de peste trei secole (de la întemeierea statelor românești Țara Românească și Moldova și pînă în secolul XVII) învățămîntul și slujba bisericească au fost dominate de scrisul chirilic în limba slavă, slavonismul cultural jucînd în fond un rol pozitiv în istoria spiritualității și culturii românești.
Prin intermediul slavonismului în țările române s-a răspîndit o gamă destul de largă de monumente de cultură scrisă bizantină și sud-slavă, ceea ce a contribuit la includerea spațiului românesc în orbita civilizației mondiale europene.
Dintre monumentele de cultură slavă în țările românești merită a fi amintite cîteva lucrări originale cu caracter religios ca Imnurile lui Filos, logofăt la curtea lui Mircea cel Bătrîn, domn muntenesc, sau lauda Sfîntului Mihail al Șinadelor, redactată de vistierul Țării Românești Semion Dedulovici, undeva pe la sfîrșitul secolului XV. În Moldova se remarcă activitatea lui Grigore Țamblac, bulgar de origine, ajuns, înainte de a deveni mitropolit al Kievului, «prezviter al marei biserici a Moldo-Vlahiei», care a scris «Viața Sf. Ioan cel Nou de la Suceava» și alte lucrări.
În Transilvania aflată sub dominația ungurească, unde actele papale încă din secolul XIII cer insistent suprimarea libertății culturii ortodoxe, iar regalitatea ungară face tot posibilul de a nu tolera populația românească și credința ei, literatura religioasă în limba slavonă și-a croit totuși drum și a cunoscut o anumită dezvoltare. Sînt cunoscute îndeosebi Evangheliarul scris de călugărul Nicodim la 1404—1405 în timpul șederii sale în Transilvania. În Biblioteca Universității din Cluj se află un Liturghier slavon scris în 1481 în mănăstirea Feleacului. Pentru această mănăstire s-a scris și «Tetraevanghelul» din 1488, copiat din porunca arhiepiscopului Daniil care-și avea reședința aici.
Pe lîngă operele cu caracter religios în limba slavă în Transilvania s-au scris însemnate lucrări în limba latină în formă de imnuri religioase care denotă o tehnică poetică destul de evoluată. Marea majoritate a operelor în proză o formează așa-numitele predici, ca cea a canonicului Petru Nowag din Alba Iulia din 1429—1435 și acelea ale lui Ioan Zekei din Sibiu din 1502. S-au păstrat, de asemenea, din secolele XIV—XV frumoase exemplare de cărți de ritual, ca liturghierul preotului Mihail din Șura Mică din 1394, cel de la Cincu din 1430 sau gradualul vechi al bisericii din Brașov.
Cunoașterea limbii și scrisului slavon a căpătat în secolele XIV—XVI proporții însemnate în sînul diferitelor clase și grupuri sociale. Ne o dovedește faptul că nu numai actele privind proprietatea feudală, ci și cele de scutire vamală, destinate negustorilor și vameșilor, corespondența comercială a orașelor, cît și unele scrisori particulare boierești, erau scrise în slavonește. Scrierile cu caracter religios copiate în mănăstiri erau citate și de unii boieri și dregători, lucru arătat cert de existența însemnărilor lăsate de cititorii boieri pe multe din aceste manuscrise.
Progresele procesului de centralizare a statului în țările românești, mai puternic în Moldova, în cea de-a doua jumătate a secolului XV s-au reflectat în sfera culturii prin apariția și dezvoltarea literaturii istorice. Cronicile alcătuite din îndemnul și sub patronajul domnilor erau destinate să consemneze faptele voievodului și să-i slujească politica. Primele anale de acest fel încep a fi scrise în Moldova pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare în anii 80 ai secolului XV, și care, de altfel, sînt prima creație laică în Moldova. Printre ele menționăm Letopisețul anonim al Moldovei, numit și de la Bistrița, «Letopisețul de la Putna», și prelucrările acestora, cronicile moldo-germană, moldo-polonă, moldo-rusă, care relatează istoria Moldovei de la întemeiere și pînă la finele domniei marelui domnitor moldovean Ștefan cel Mare, luptător pentru indepedență și cîrmuitor atotputernic al țării, glorificat de cronicarul rămas anonim.
Cronicile de curte din secolul XV îndeplinesc același rost de sprijinire a autorității centrale și de glorificare a domnului, care a ordonat redactarea lor. Cronica lui Macarie, episcop al Romanului, întocmită din porunca domnului Moldovei Petru Rareș, cuprinde istoria anilor 1504—1551, înfățișînd conflictul dintre domnie și marea boierime, din unghiul de vedere potrivit domnului. Cronica lui Macarie a fost continuată de egumenul mănăstirii Căpriana — Eftimie, care a descris istoria Moldovei dintre anii 1541—1554, și de cronica lui Azarie, elev al lui Macarie, care scrie la curtea domnitorului Petru Șchiopul, reflectînd evenimentele anilor 1551—1574, ambii cronicari au scris după prototipul versiunii slave a cronografului scris de bizantinul Constantin Manasses cu frecvente împrumuturi și copieri din această scriere.
În Țara Românească în secolul XV ne este cunoscută doar o singură lucrare privind istoria lui Vlad Țepeș — «Povestirea despre Drăcula Voievod». Ea s-a păstrat într-o traducere rusească și se presupune că a fost redactată la Buda în 1486 de un autor anonim care după toate probabilitățile se afla în suita pretendentului muntean Mihnea, fiul lui Vlad Țepeș. Spre deosebire de povestirile săsești despre Drăcula Vodă, pe care autorul le-a cunoscut, lucrarea în limba slavă prezintă figura domnului Țării Românești ca a unui mare luptător împotriva turcilor, crud, dar cu dreptate și iubitor de patrie, mîndru și îndrăzneț, îndemînatic la război și priceput la cîrmuire.
Incursiunile mai dese și mai brutale ale Porții Otomane pe teritoriul Munteniei au împiedicat constituirea aici a unei domnii puternice ca în Moldova lui Ștefan cel Mare, și, deci, n-a favorizat dezvoltarea unei literaturi istorice ce ar cunoaște realizări de însemnătatea celor moldovenești. Abia la sfîrșitul secolului XVI este semnalată apariția unor lucrări scrise pentru prima dată în limba română, ca Cronica marelui logofăt Teodosie Rudeanu, scrisă în 1597 și închinată lui Mihai Viteazul, «Cronica domniei lui Mihai Viteazul», redactată din îndemnul boierilor Buzești, care constituie cea dintîi cronică boierească, ce anunță apariția și dezvoltarea fructuoasă a acestui gen pe parcursul secolului următor (XVII).
Condițiile create românilor de regalitatea ungară în Transilvania nu au îngăduit literaturii istorice românești să cunoască acolo o dezvoltare asemănătoare celei de peste Carpați. Literatura istorică aici este reprezentată prin cronici scrise în limba latină, dintre care menționăm îndeosebi partea finală a lucrării Chronicon Dubnicense (Cronica de la Dubnic) consacrată anilor 1474—1479, care cuprinde atacuri îndreptate împotriva regelui ungar Matei Corvin și elogii la adresa lui Ștefan cel Mare, «un bun părinte al patriei și al poporului său», precum și aprecieri pozitive ale lui Bartolomeu Dragfi și Pavel Chinezul, care par să indice că autorul (anonim) este român. Mai sînt cunoscute cronicile «Tractatus de ritu, moribus, condicionibus et neguitoa Turcorum» («Tratat despre datinile, moravurile, modul de viață și răutatea turcilor») și «Epistola de predicione regii Hungarorum», conținînd descrieri importante ale agresorilor turci și servind multor generații drept izvor de informare asupra Imperiului Otoman, precum și știri despre Ungaria, și Transilvania, privitoare mai ales la marea răscoală din 1514 de sub conducerea lui Gheorghe Doja.
O largă circulație pe parcursul secolelor XIV—XVI cunosc scrierile religioase apocrife sau, cu alte cuvinte, cărțile populare, cu caracter eretic bogomilic, sau romanele populare, nuvelele cavalerești, înfățișînd viața lumii ca o confruntare permanentă între forțele binelui și răului, reflectînd credințele, gîndurile și năzuințele maselor largi, scrise într-o limbă simplă, pe înțelesul poporului.
Între cărțile bogomilice care au fost copiate în Moldova și Muntenia menționăm «Vedenia lui Isaia prorocul», «Cartea tainică a lui Enoh» și altele, care cuprind descrierea unor călătorii imaginare în ceruri. Dintre romanele populare gustate de toate mediile sociale cele mai apreciate sînt «Varlaam și Ioasaf», prezentînd o versiune creștină a vieții lui Buda, «Alexandria», o biografie legendară, pseudoistorică a lui Alexandru Macedon.
Deși scrise în slavonește, conținutul lor s-a răspîndit printre orășeni și țărani, dovadă fiind prelucrarea apocrifelor și legendelor în creația populară orală. Caracterizîndu-se prin simplitatea narațiunii, subiect naiv, dar captivant, cărțile populare instruiau cititorul sau ascultătorul, comunicîndu-i întîmplări istorice, mituri antice, maxime, și proverbe, familiarizîndu-l cu credințele și obiceiurile diferitelor popoare.
(Va urma).
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 104 (17974), 25 iulie 1992, pagina 2, coloanele —.
