Era vineri, 8 aprilie a.c. Împreună cu grupul special de poliție din Moldova mă deplăsez în prima linie a frontului în satul Varnița de lîngă Tighina. Multă suferință a trecut pe aici, mult sînge s-a vărsat și pe acest mal al Nistrului. La cazarma din Varnița, comandantul batalionului dl Iurie Emil Cazacu, îmi spune că ziua de 8 aprilie a fost relativ liniștită. Profit de acest moment de relaxare și pun tinerilor polițiști de aici aceeași întrebare pe care am pus-o pe la toate pozițiile de luptă vizitate în drumul spre Varnița: «Ar fi ori nu oportună o intervenție armată a României în conflictul de pe Nistru?» Și primesc același răspuns: «Nu. Intervenția României ar complica și mai mult lucrurile.» Este un adevăr, dar un adevăr care pe mine, româncă, mă doare...
Sigur, aceasta este politică, și politica nu ține cont de sentimente. Am senzația că acești băieți tineri care-și sacrifică viața, apărîndu-și pămîntul și neamul înțeleg (chiar fără să le-o mai spun în cuvinte) cît de greu ne este nouă, românilor, să-i privim cum mor, fără să putem interveni în năpraznicul lor destin însîngerat.
Totuși, astăzi e relativ liniște pe ambele maluri ale Nistrului... Poate va fi și mîine și poimîine... Îi rog pe luptătorii de la Varnița să-mi spună cu ce gînduri și sentimente privesc ei ziua de mîine. În loc de orice răspuns, polițistul Cojocaru Grigore Petru, îmi dăruie, cu un zîmbet trist pe buze, un măr. Este un măr mare și roșu cum numai bogatul pămînt al Moldovei îl poate rodi. Un măr care avea să-mi revină obsedant în memorie cîteva zile mai tîrziu, în 13 aprilie, cînd asupra Varniței au exploadat din nou grenade, iar un polițist și două persoane civile au fost ucise.
Nu știu dacă tocmai polițistul care îmi dăruise, cu zîmbetul acela trist, un măr, a murit în 13 aprilie. Dar am convingerea că în sufletul fiecărui moldovean ucis pe malul stîng ori drept al Nistrului - maluri transformate într-un adevărat iad al fărădelegilor separatiste - se stinge flacăra luminoasă și vie a unui fruct împlinit.
Și este nu numai dureros, dar și de-a dreptul ridicol să-i asculți […] politicieni văicărindu-se lumii de la tribune, ori să-i vezi mereu întruniți în comisii de cercetare și semnînd procese-verbale încheiate «la fața locului», în timp ce acești tineri mor, mor în neștire într-un război inegal.
Cele cîteva zile de liniște în care comisia însărcinată cu verificarea respectării acordului din 6 aprilie, a lucrat pe teren, constatînd cu «satisfacție» că armele tac, n-au fost decît iluzii deșarte. Ca o sfidare, ca un hohot puternic de rîs, amar și drăcesc, separatiștii abia au așteptat să-și încheie comisia procesul-verbal, și au atacat cu foc de mitraliere și rachete «Alazan» satul Coșnița. Primarul din satul Coșnița a fost luat ostatec și încă nu știm de la o zi la alta la ce ne mai putem aștepta de la aceste bestii însetate de sînge. Emisiunea MESAGER de duminică, 12 aprilie, a dat citire unei liste lungi, cutremurătoare, conținînd actele de barbarie comise de separatiști după semnarea acordului din 6 aprilie. Moldoveni uciși în mod bestial, răstigniți pe cruce, jupuiți de piele și azvîrliți în Nistru sau înjunghiați și aruncați în marginea drumului. Nebunia și teroarea par să fi pus stăpînire definitivă pe acest blajin și atît de greu încercat popor.
Un redactor de la Radio Chișinău a informat sîmbătă, 11 aprilie, despre manevrele armatei a 14-a care se pregătește să ocupe orașul Chișinău. M.A.I. al Republicii Moldova n-a confirmat această știre, dar nici n-a infirmat-o. Noi, însă, ne putem aștepta deacum la orice. Mai ales că sînt descoperite tot mai multe iscoade ale armatei a 14-a infiltrate în rîndurile poliției Moldovei. Și nu se întrevăd, cel puțin deocamdată, nici un fel de poziții ferme, hotărîte, din partea marilor politicieni de a pune cu adevărat capăt acestei nebunii numite poftă de putere neoimperialistă.
* * *
«Nu este adevărat că acordul de încetare a focului este respectat! Cine nu ne crede, să vină să stea aici cu noi, o noapte în tranșee, sub tirul de foc al separatiștilor» - acestea sînt cuvintele pe care mi le adresează comisarul de poliție din Drochia pe care îl întîlnesc la una din pozițiile de apărare ale poliției Moldova, din raionul Dubăsari, cu ocazia unei noi deplasări pe care o fac în zona conflictului, în 15 aprilie a.c.
Comandantul cazărmii militare din Cocieri îmi confirmă, la rîndul său, același trist adevăr: «Acordul de încetare a focului nu se respectă. Aseară gardiștii au deschis foc de arme. Se constată, în ultimele zile, o întețire a tensiunii în zona Dubăsari. Astăzi de dimineață, un gardist a tras prin lunetă într-un băiat al nostru. Dacă ei trag întruna înspre pozițiile noastre, sîntem obligați să ripostăm, pentru a ne apăra, chiar dacă nu avem ordin să tragem.»
La cîteva sute de metri de poziția de apărare a poliției, într-o livadă din satul Roghi, r-nul Dubăsari, se văd, cu ochiul liber, pozițiile gardiștilor. Un tînăr polițist îmi dă un binoclu și, din tranșee, îi observ pe separatiști. Își sapă de zor șanțuri, își întăresc pozițiile. Nici vorbă nu poate fi încă de pace, de dezarmare.
«Noi sîntem fermi - continuă dialogul cu mine comisarul de poliție Ion Gheorghe Potlog. - Noi nu lăsăm armele și nu ne ducem de aici, nici dacă ne obligă. Fiindcă așa s-a întîmplat și la Dubăsari, cînd a fost ocupat de gardiști. Politicienii au conciliat, au zis să ne retragem, fiindcă s-a ajuns la o înțelegere, și imediat ce ne-am retras noi, separatiștii ne-au ocupat pozițiile. Dacă plecăm de aici, n-ar dura nici jumătate de oră, și separatiștii ne-ar ocupa pozițiile. Domnul președinte Mircea Snegur este convins că e posibilă stingerea conflictului pe cale pașnică. Dar noi credem că aceasta e o naivitate. Noi auzim de aici în fiecare zi cum li se transmite cazacilor prin radio, de la Tiraspol, că ei, cazacii, vor învinge. Fiindcă au în spatele lor întreaga Rusie!»
Fără comentarii...
Sursă: Glasul, Nr. 16 (88), 17 aprilie 1992, pagina 1, coloanele —.
