Pentru început, mătușă Eudochia, aș vrea să vă întreb: de ce mamele noastre în vremuri de cumpănă vorbesc fără de lacrimi?
Gînduri multe, gînduri dintre cele mai grele, poate chiar mai grele decît povara bunătății noastre, cutreieră în aceste zile sufletele moldovenilor, cînd pe ambele maluri ale Nistrului se varsă sînge, se calcă în picioare drepturile omului și ale pămîntului la primăvară, la liniște, la vise, la voie bună.
Dumitale, mătușă Eudochia, ai fost întrebată de ce nu ai luat calea refugiului, dar ai rămas sub cerul vetrei părintești, adică la Doroțcaia, de ce ai rămas acolo, unde zboară obuzele și aerul miroase a praf de pușcă? O întrebare mai mult amară decît grea, fiindcă Transnistria, rană din rana pămîntului nostru, a ajuns să fie vorbită de gura lumii ca un picior de plai, unde pe la apus de soare în fiecare zi vor să mi-l omoare pe ciobanul moldovean, care, cică o fi fiind ceva mai ortoman...
Dar, mătușă Eudochia, eu vin în fața tăriei dumitale femeiești cu prea adîncă plecăciune, vin cu lacrimă arzîndă pe obraz, fiindcă, asemeni țărancelor din veacuri, dumitale n-ai dat nici un pas înapoi. Ai rămas la pragul casei sfinte, la Doroțcaia dragă, zicînd că, cică, unde să te mai duci pe capul altor oameni, cum să lași casa și că, ce ai făcut, Doamne ferește, dacă, de-o vorbă, lași cuibul și el, cuibul tău, la întoarcere nu mai este pe fața pămîntului?
— Se trage fără milă în casele oamenilor. Nici chiar în războiul cel mare nu se făcea așa. Și apoi noi sîntem bătrîni și avem a muri, iar dacă rămînem fără de casă, de unde au să ne scoată?..
Ați observat ucigătorul accent? Mătușa Eudochia ca, de altfel, fiecare moldovean sau moldoveancă din stînga Nistrului se frămîntă cu mistuitorul gînd: dacă acești călăi cazaci, acești călăi-separatiști, acești călăi-venetici o lasă fără casă, cînd va fi (că vine și așa o zi) s-o pornească în drumul cel fără de întoarcere, în drumul spre țintirim, de unde, de la care prag au s-o scoată?
E în această frămîntare a dumitale, mătușă Eudochia, însăși sarea, adică esența a ceea ce numim vatră părintească, cuib familial, baștină, cetate.
Omul se naște nu sub cerul liber.
Omul se naște în casă, între patru pereți, care leagă ființa noastră pămîntească de suflarea noastră cerească.
Și, probabil, omul cînd la calea cea de plumb, calea cea fără de întoarcere, cale presurată cu lacrimi grele ca focul și podurile albe ca neaua, cînd preotul îngînă ultima tîngă a vieții și a morții, omul vrea să fie dus cu voie bună de la pragul părintesc, de la cetatea, unde i-a bătut inima o viață.
Îți mulțumesc, mătușă Eudochia, pentru bărbăția dumitale de a ne spune cine am fost și cine sîntem: noi am fost și sîntem stăpîni în casa noastră și pragul casei natale ne este suflarea, ne este viața, ne este gîndul, ne este nesomnul, cu toate că la fereastra cuibului nostru rafale și explozii păgîne se aud.
Mătușa Eudochia, sărut lacrima nevăzută a demnității dumitale.
Sărut lacrima nevăzută a demnității acestui pămînt srtăbun, demnitate susținută de valul fără de moarte al Nistrului, de cîntecul fără de stingere al «Ciocîrliei», de freamătul tînăr al stejarului lui Ștefan cel Mare și Sfînt.
Cu multă simpatie —
Sursă: Viața Satului, Nr. 15 (4732), 8 aprilie 1992, pagina 1, coloanele —.
