Credeam pînă mai dăunăzi că noi, cei născuți încoace de ultimul război mondial, sîntem o generație fericită în comparație cu părinții noștri, cei care au simțit pe umerii lor schimbarea de puteri într-o singură noapte, urgia celor patru ani de bătălii, umilința și cruzimea foametei organizate, grozăvia și durerea ruperii forțate de casă, de neam, de pămîntul pe care au văzut lumina zilei, dar... iată că după îngenuncherea în fața multor greutăți materiale, după o lungă și aproape ucigătoare secetă spirituală, cînd ne-am trezit cu toții din somnul cel de moarte, cînd, binecuvîntați de puterea cerească, am început să ne căutăm de grijile sufletului, de ceea ce ține verticală șira spinării unui neam, vine peste noi o altă năpastă, care ne cere răsplată pentru învierea cugetului printr-un nou război, printr-o mișelească și rușinoasă omucidere, printr-o ochire vicleană de după colț.
Or, ceea ce a avut a se petrece pe pămîntul nostru în ultimele săptămîni sînt însemnele distinctive ale unui război nedeclarat, dar introdus cu insistență în viață, căci, cum spunea o bătrînă cu veacu-i în spate diavolul nu doarme, diavolul lucrează zi și noapte, punîndu-ne la încercare credința. Iar cele văzute și trăite în acest răstimp, cele fețe de bărbați care au curajul de a privi moartea în ochi pe primele poziții, cele cadavre schingiuite cu chinurile lui Hristos și aruncate la fundul bătrînului Nistru, poate apa însîngerată le va înghiți urmele, cei arși de vii ca în cele mai odioase vremuri ale omenirii, cele mame îndurerate de pierderea fiilor, dar și de rătăcirea unora dintre ei, care fac crime împotriva celora din rîndurile cărora s-au născut, cei copii, care în jocul lor nevinovat își pierd viața în explozia minelor semănate mișelește prin cîmpii, nu sînt altceva decît fațetele războiului, care s-a început și continuă să ne sugrume, care ne înspăimîntă și ne cutremură în fața durerii omenești, dar care mai fac un lucru — ne adaugă credință în dreptatea noastră. Căci toate cîte se întîmplă acum nu sînt altceva decît unirea sufletelor de bună credință întru aceeași vrere și același destin, întru, pînă la urmă, izbînda noastră, altfel toate ar fi împotriva firii lucrurilor. Or, cele trăite de noi în prezent e și ceea ce zice Ion Druță în «Biserica albă»: «...așa-i zodia sufletului... Cu cît mai adînc îl îngropi, cu atît mai sus se înalță!»
Oricum, astăzi îndurăm urgiile unui război, pe care, vede unul Dumnezeu, nu ni l-am dorit, căci nu ni l-a dorit firea noastră pașnică, firea noastră creștină. Sîntem însă atrași în focul lui și, cred, bărbăția nu ne va părăsi niciodată, atît timp cît vom ști pentru ce vărsăm sînge, pentru ce ne înmormîntăm bărbații de tineri, pentru ce ne chinuim și ne necăjim atîta. Dovadă ne este și sfetnicul nostru dintotdeauna, creația noastră populară, atît de dureros cîntată de Valentina Cojocaru: «Dușmâne, război turbat...», «Dușmane, război urît...», «Dușmane, război nebun...», «Dușmane, războiule...».
Sursă: Viața Satului, Nr. 15 (4732), 8 aprilie 1992, pagina 1, coloanele —.
