Dacă s-ar întîmpla vreodată ca Mîntuitorul nostru Isus Hristos să judece toate crimele comise de nesățioasa Rusie față de popoarele mici și mari, atunci omenirea ar trebui să-și aleagă o zi anume cînd întreaga civilizație umană va purta în dreptul inimii o panglică de doliu. Iar noi, românii dintre Prut și Nistru și de dincolo de Nistru, vom purta în acea zi și strai negru, căci această imensă lipitoare nordică a supt și suge, fără oprire, din sîngele nostru, lăsîndu-ne doar cîteva picături, pentru a naște pruncii pe care tot ea îi va secătui.
«...Străinătatea neagră și neîndurătoare, barbară și robită, și-a întins ghearele asupra unei părți din țara noastră» - spunea Eminescu acum 114 ani. Istoria aceasta continuă cu noi și azi, cînd Rusia se face neștiutoare că pămîntul românesc trebuie să aparțină românilor, iar ginta latină vorbește mai mult englezește ori nemțește, făcîndu-se a nu ne înțelege păsul.
Importul de bumbac în țările de același sînge cu noi - din Uzbekistan și din alte părți - se pare că nu este utilizat în întregime ca marfă de țesături, ci și pentru astuparea urechilor ca să nu ne audă vaietele.
Ele, aceste țări, nu au pînă acum de spus nici un cuvînt despre noi, cînd ne potrivim de minune cu mielul din gura lupului nesăturat.
Înșelați și trădați din toate părțile, ne purtăm singuri crucea și blestemăm pe toți parlamentarii și diplomații de tufiș, care atîta și așteaptă - să-și împartă pentru propriile grătare bucățelele din mielul sfîșiat.
Încercările tot mai perfide ale dușmanului de a ne substitui existența etnică și culturală sînt de lungă durată în timp, dar nu și veșnice. Pînă la urmă va rămîne ca măsurariu, omenia, iar la această omenie noi, cu țărișoara noastră mică din hotarele temporare de azi, cu dorul și dorința noastră de pace, cîntărim de o sută de ori mai mult decît Rusia cea mare prin toate ce a cotropit, cu setea ei de mai mult și mai dulce, cu vicleșugurile de vulpe bătrînă și năpîrlită de istorie.
Sursă: Glasul, Nr. 26 (98), 26 iunie 1992, pagina 1, coloanele —.
