Străbătînd rafale de ploaie, bălți, povîrnișuri și urcușuri, lăsînd în urmă cerul de plumb al Orheiului, asemenea unui bolid, mașina în care mă găseam, se apropia tot mai mult de malul stîng al Nistrului, acolo unde bănuiam că se înfruntă lumina cu întunericul și viața cu moartea.
Pe la orele 19, cînd încercam a mă apropia de cheiul-debarcader, somația scurtă și hotărîtă a luptătorilor corpului de pază m-au trezit la realitate, dovedindu-mi că intrasem deja în zona confruntărilor armate, fapt confirmat și de rafalele și bubuiturile tot mai intense ale tunurilor, lansatoarelor de rachete precum și ale armelor automate.
Băieții din corpul de gardă, polițiști și voluntari, la început, prudenți și bănuitori, ca nu cumva să aibă de a face cu vre-un spion versat, trimis anume de dușmani să facă rele, convingîndu-se că sînt solul unor donații de ajutoare umanitare, au devenit prietenoși și comunicativi.
După alte aproximativ 30 min. pășeam pe malul apus al Nistrului unde prin forfota schimburilor de seară, a expresiilor încordate dar și hotărîte de pe fețele majorității celor ce se întorceau de pe linia frontului accentuau o atmosferă caracteristică adevăratei stări de război.
Prompt și cu toată seriozitatea, cei solicitați îmi răspundeau întrebărilor ce le puneam în legătură cu desfășurarea luptelor de apărare, sau despre ororile și atrocitățile comise de către criminalii smirnoviști.
Deși majoritatea celor în cauză erau adevărați bărbați căliți și experimentați în luptă, în numeroase ocazii printre ei apăreau în mod evident tineri a căror vîrstă nu depășea 17-18 ani.
— Pe dumneata, ce te-a făcut să te înrolezi în rîndurile voluntarilor? — întreb pe unul dintre ei.
— E pămîntul nostru moștenit de la strămoși și avem datoria de al apăra și în nici un caz a-l lăsa de batjocură în mîna veneticilor.
Un bărbat spătos, cu o barbă haiducească, apropiindu-se începu a se destăinui: — Știți, dlor... eu sînt din Dubăsari, casa, mai întîi mi-au prădat-o și apoi au distrus-o. Cît despre soarta familiei, încă nu știu nimic nici pînă astăzi.
În altă parte un tînăr rezemat de parapetul sacilor de nisip purtînd un pistol Kalașnikov atîrnat pe umăr și avînd privirea pierdută spre orizontul tulbure al Nistrului, în prag de seară, rostea parcă o tainică rugăciune... — Ce-i cu băiatul acela? — întreb eu adresîndu-mă celor din jur.
— Păi... frații lui mai mari, amîndoi au fost uciși de către separatiști, iar el însuși insistă să fie lăsat spre a lupta în linia I-a.
Zguduit de tragedie, mă apropii cerîndu-i permisiunea să-l fotografiez, spre a-i trimite «amintirea» momentului în împrejurările în care se afla.
M-a refuzat prompt, adăugînd: «Acum nu-i nici timpul, nici cazul de așa ceva... Nu de asta îmi arde mie acum!»
Beneficiind de împrejurări, după un alt «galop» de motor înfierbîntat, am reușit a surprinde acțiunea transmiterii schimburilor de noapte pentru linia I-a, pe subunități și plutoane. Chiar din primele clipe, fără excepții mi-am dat seama de existența unei discipline exemplare, iar pe fețele băieților se putea observa hotărîre și optimism.
I-am întrebat pe comandanți, dacă mi se permite să iau cîteva cadre măcar pentru «letopiseț». Mi s-a permis, dar cu condiția: «să nu ne dați pe mîna dușmanului, după cum au făcut-o cei de la «Mesager!» Manifestîndu-mi nedumerirea, mi s-a răspuns că-n numeroase ocazii, criminalii smirnoviști s-au folosit de unele imagini T.V. pentru a se răzbuna cumplit pe cei ce-și apără pe drept glia, limba și datina străbună.
Odată cu invazia întunericului, bubuiturile și cerul se cutremurau tot mai intens de hohotul asurzitor dezlănțuit de diavolii infernului. La lumina obscură a unui opaiț improvizat într-o cutie de conservă, ofițerii puneau la cale rezistența și manevrele de noapte, în timp ce prin zidul distrus de proiectile, o adiere de vînt, îmi amintea că în preajma lui 23 iunie 1940, fosila însetată de sînge a bolșevismului, se pregătea a se năpusti peste Nistru, asupra unei Românii singure și neputiincioase, expuse lăcomiei imperiale a celor mai mari criminali din istorie: Hitler și Stalin.
Tîrziu în noapte, scăpînd de «discoteca» ucigașă lansată cu rînjete de slujitorii lui Satana asupra pozițiilor moldave, după traversarea Nistrului cu șalupa rapidă, la rampa debarcaderului de pe malul drept, două fetițe îmbrățișîndu-și tatăl prin portiera mașinii, plîngînd, îl implorau să meargă definitiv, victorios și cît mai curînd împreună la domiciliul străbun din Dubăsari... Lacrimile părintelui, la gîtul căruia atîrna un automat, nu mi-au permis să deslușesc acel răspuns strecurat prin barba căruntă al unui luptător, moștenitor milenar al străvechii glii a Transnistriei mioritice.
În mod logic, atunci, mi-am pus întrebarea: — Oare ce satisfacții sau foloase ar putea realiza americanii sacrificînd din nou în secret libertatea și drepturile legitime ale Moldovei?! Induscutabil că asemenea lui Hitler și Stalin, Bush și Elțin ar putea da socoteală istoriei peste decenii în eventualitatea unui tîrg odios asemănător celor de la Munchen, Yalta sau Potsdam.
21 iunie 1992
Sursă: Țara, Nr. —, 7 iulie 1992, pagina 7, coloanele —.
