Pe cîmpiile țării noastre colindă iarăși primăvara, pretutindeni clocotește munca. Dar spre deosebire de alți ani deseori observăm că oamenii se întîlnesc tăcuți, avînd parcă o piatră pe suflet și nu mai seamănă de loc cu cei de cîndva: veseli, pătărănoși după cum e pămînteanul nostru întotdeauna. Și-a închis inima și sufletul tot poporul, văzînd ce surprize ne-au adus unii pretinși tovarăși, cîndva primiți cu atîta căldură și amabilitate.
În legătură cu aceste triste evenimente vreau să povestesc următoarele.
Mi-am făcut serviciul militar dincolo de Cercul Polar, pe peninsula Kola, în regiunea Murmansk, raionul Kandalakșa. Ultima localitate era legată cu o alta — Alakurtti — cu un drum auto. Pe de o parte și de alta a lui erau atîrnate de sîrmă ghimpată, la interval de 10 metri nenumărate tăblițe cu inscripția: «Cîmp de mine». Puteai «contempla» acest tablou pe tot parcursul drumului pînă la unitatea noastră militară din Alakurtti (această denumire în limba filandeză înseamnă Valea florilor). Mii de hectare au fost minate în urma a două războaie: cu finlandezii în 1939 și în cel de-al doilea război mondial. Pe alocuri puteai vedea chiar și scheletele ostașilor răpuși cu arma lîngă ei. Așa și rămîneau ani la rînd... De multe ori se întîmplau cazuri tragice cînd pe locurile deja dezminate unii ostași, care nu-și prea dădeau seama de pericol și ridicau de pe jos diferite obiecte, erau aruncați în aer. În fiecare an erau obligați să semneze precum că vor respecta regulile de securitate — și totuși... Uneori chiar și numai de la adierea vîntului în munți explodau mine atîrnate pe copaci, ascunse în cele mai neașteptate locuri: suferea natura, sufereau și animalele.
Și acum ce se întîmplă? Unii «tovarăși» din fostul imperiu continuă tradiția: minează pămînturile noastre strămoșești. Chiar și de se va ajunge la o conciliere totală — tot-una vor rămîne atîtea semințe ale morții ce vor curma viața oamenilor.
Iată la ce ne-a adus pe toți bunătatea noastră...
Sursă: Viața Satului, Nr. —, 6 mai 1992, pagina 2, coloanele —.
